Românii vor fi nevoiți să stea pe întuneric, să facă economii severe, pentru ca electricitatea să ajungă la străini. Aici, străinul prin excelență este cetățeanul moldovean, dar nu oricare, ci acela care a reușit, în ultimii ani, să se împotrivească titanului malign de la Kremlin.
Este una dintre liniile de atac în care România este folosită contra președintei Maia Sandu, înaintea alegerilor de la finalul lui septembrie, a căror miză este, atât pentru Rusia, cât și pentru Europa democratică, aceeași ca în cazul războiului de agresiune din Ucraina: câștigarea teritoriului în războiul dintre autocrație și democrație.
Poate să pară o miză abstractă, când de fapt este vorba despre pace socială și mecanisme de control ale puterii, în cazul democrațiilor, versus haos social și control al societății folosind pârghiile corupției.
Miza românească a devenit tot mai importantă pentru Rusia, iar faptul că Bucureștii au lăsat garda și mai jos după atacul hibrid de la prezidențiale, pe care abia l-au oprit, dar nu înainte de a fi produs efecte, este o vulnerabilizare a cetățenilor români.
Felul în care tehnicile și narațiunile anti-democratice, pro-ruse și având ca țintă directă România și Republica Moldova sunt tolerate la București este a doua etapă a testării la care Rusia supune țara noastră.
De ce este folosită România?
România este o platformă chiar mai generoasă decât Republica Moldova pentru Rusia din două motive: primul e acela că poate fi folosit un glonț comun pentru a slăbi două țări, iar al doilea e acela că Moscova are la București pioni – idioți utili sau de casă – care fac parte dintr-un partid cotat pe primul loc în sondaje, AUR, și care e reprezentat și în Parlamentul European.
Rusia dispune așadar de mainstream, nu doar de marginali. Încă din iunie, președintele AUR George Simion a anunțat poziționarea partidului în lupta Moscovei contra Maiei Sandu: „Avem nevoie de 100.000 de voturi pentru ca Sandu să piardă alegerile parlamentare”.
Sunt două direcții majore de atac:
- Critica Uniunii Europene și a apartenenței României la UE, prin narațiuni care susțin sărăcirea țării de către UE, în principal, și limitarea suveranității – această direcție e menită să slăbească adeziunea față de valorile europene, mai ales a cetățenilor moldoveni care votează în România, dar și să slăbească antipatia față de Rusia, țara care a brevetat ca instrument de control geopolitic corupția, de altfel;
- Denunțarea sprijinului pe care România îl dă Republicii Moldova, în diverse forme, ca fiind mutare a resurselor destinate cetățenilor români peste Prut, spre beneficiul “străinilor”. De remarcat că principala platformă care declină această narațiune este postul Realitatea TV care, la finalul săptămânii trecute, de pildă, când premierul Ilie Bolojan se afla la Chișinău, rula în permanență “știri” care spuneau că, pentru că vinde la un preț de nimic electricitate Republicii Moldova, România își ține propriii cetățeni în sărăcie și aceștia se văd nevoiți să scoată totul din priză, să poată supraviețui. E ușor de contracarat – România nu vinde înainte de a acoperi nevoile domestice - la nivel informativ, dar ineficient dacă se face pe alte canale decât acela care rostogolește și amplică fake news-ul.
Astfel, România este portretizată potrivit scenariului naționalistoid: țara cu resurse naturale în abundență, dar care este nedreptățită și furată de străini – în cazul de față, străinul este prin excelență cetățeanul moldovean, care primește pe nedrept ceea ce “se rupe de la gura” românului.
- Bolojan e la Chișinău. Premierul Recean: Luăm peste 50% din energia electrică din România. O treime din exporturile R. Moldova au ca destinație România
Este speculată parțial și grosier parabola fiului rătăcitor, care nu e la prima incriminare naționalistă: povestește Andrei Pleșu cum a fost chemat în fața delatorilor și cenzorilor, în timpul dictaturii comuniste, și, cu năduf final și exasperat, i s-a reproșat că ține cu fiul rătăcitor cel nerecunoscător, căruia i se dă mai mult decât fiului cuminte, de acasă.
În același timp, Republica Moldova este portretizată într-o viziune toxic unionistă, ca fiind fratele mai mic trădător, care, în loc să joace cu “unioniștii”, a avut un rol major în salvarea situației prezidențiale de la București, impunând un președinte și, în tandem, un premier care s-au desprins de politica ambivalentă pe care Bucureștii au avut-o față de Chișinău, cultivând în trecut deopotrivă forțele rusofile și situându-se și corect, în linie cu UE.
De ce nu e contracarată această utilizare a României, ca muniție în operațiunea Rusiei?
Calea coerentă de a contracara dezinformarea nu este spunerea adevărului, pentru că, și au tot scris specialiștii, nu suntem în registrul rațional, ci în acela al emoțiilor care speculează mai ales sentimentul apartenenței.
În acest fel, singurele care contează sunt credințele tribului, nu adevărul cetății. Asta înseamnă că trebuie redefinit contextul în care oamenii își duc viața și legăturile lor cu instituțiile și, în sens larg, cu societatea.
Or, autoritățile române nu par a fi capabile, și nici dornice, în a crea un discurs public în care apartenența la democrație și, prin asta, la UE, creează mai multe beneficii sociale și individuale decât izolaționismul.
E suficient să arate, prin măsuri concrete, că banii care s-au scurs de la școli, spitale și străzi nu au plecat din țară, ci au umplut conturile unor corupți și tocmai corupția e cea mai mare vulnerabilitate a țării, una pe gustul Moscovei.
Calculele sunt deja făcute, de Ștefan Liiceanu, care a întocmit un necesar atlas al corupției: valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an.
“PIB-ul nostru, care înseamnă valoarea adăugată în economie an de an, a crescut de cel puțin patru ori în ultimii 20 de ani, deci am avut într-adevăr dezvoltare economică foarte mare.
Ei bine, după cum știți, fiecare guvern modern și civilizat trebuie să-și implementeze programele publice pentru educație, pentru sănătate, pentru tot felul de servicii și bunuri publice. Finanțarea acestor proiecte se face prin taxe. La noi, bugetul reprezintă cam 31% din valoarea PIB-ului, ceea ce este foarte puțin. Cu alte cuvinte, intră foarte puțini bani în bugetul de stat, comparativ cu alte țări din Europa, în care această pondere este de cam 45%, mai degrabă.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că există, bineînțeles, și aș numi acest fenomen sora geamănă a corupției, și anume evaziunea fiscală. Există evaziune fiscală foarte puternică, puterea de colectare a datoriilor, a taxelor este foarte slabă, astfel încât intră puțini bani la buget. Apoi, odată ce intră în buget, apar probleme legate de cum sunt folosiți acești bani și o mare parte din ei se risipesc prin corupție. Se estimează în jur de 17-18 miliarde de euro pe an, ceea ce este foarte mult.
Dacă aș face o comparație cât mai simplă, mi-aș imagina o găleată în care trebuie să curgă apă. Apa reprezintă banii care trebuie să intre la buget. Aici avem un debit de apă modest, pentru că nu intră taxe suficiente. Apoi ce se strânge în acea găleată se pierde într-o bună măsură, pentru că găleata este ciuruită de corupție și iată deci din prima avem o problemă: că nici nu intră bani suficienți și odată ce intră bani, ei oricum se pierd prin tot felul de scheme de corupție.
În România, banii care se strâng la buget sunt cheltuiți așa: 40% sunt pentru asigurări sociale și asistare socială, 30% sunt salariile publice, adică salariile celor din aparatul public care practic pune România pe locul doi în toată Europa, din punct de vedere al dimensiunii și apoi cheltuim pe investiții publice, adică 4% din PIB.
Corupția ne costă. Cât costă exact corupția nu poate ști nimeni, pentru că este o activitate clandestină și nu ai cum să te duci în fiecare primărie, să vezi dacă cineva e cumva corupt sau nu.
Toate cazurile documentate, investigate, identificate de DNA ne arată că de-a lungul a 20 de ani s-au identificat prejudicii de aproape 6,5 miliarde de euro. E mult, deși nu e foarte mult dacă stai să te gândești la PIB-ul de 300 de miliarde de euro, dar această cifră, trebuie subliniat, este mult mai mică față de cifra reală. Și DNA subliniază asta, DNA nu are pretenția că descoperă nici măcar 10%.”