E cea mai dificilă etapă a războiului dintre Israel și Hamas, care se dă pe frontul moral și în care imaginile devastatoare ale copiilor înfometați din Gaza, chiar și scoțând de aici fotografia copilului care suferă de o boală neurologică, sunt confruntate cu imaginea ostaticului răpit de Hamas, grav înfometat și care este filmat săpând ceea ce se transmite a fi propriul mormânt.
Întrebarea pusă de David Grossman imediat după 7 octombrie, când atrocitatea greu de îndurat a atentatelor teroriste comise de Hamas, în casele oamenilor, la festivalul de muzică, ucigând și răpind femei, bărbați și copii fără discriminare și clemență, a deschis cea mai cumplită anxietate generalizată a evreilor post-Holocaust, își găsește zilele acestea răspunsul.
“Ce vom fi, ce ființe umane după aceste zile, după ce vom vedea ce am văzut? Din ce punct ne putem relua viața, după această catastrofă și pierderea atâtor lucruri în care am crezut, în care aveam încredere?
Un pariu: Israelul după război va fi mult mai de dreapta, mai agresiv și, de asemenea, rasist. Războiul care ne-a fost impus grevează în conștiința lui cele mai extremiste și odioase stereotipuri și prejudecăți care dictează – și vor dicta și adânci – caracteristicile identității israeliene. Identitate care va cuprinde acum atât trauma din octombrie 2023, cât și conținutul politicii și guvernarea Israelului. Polarizare, destrămarea internă”.
David Grossman nu a fost vizionar, ci lucid, tocmai pentru că a fost dintre cei care a privit în față și adevărul – nu a ocolit niciodată sintagma “ocupație israeliană” – și nici realitatea, povestea oamenilor din Ierusalim, a bunicilor chinuiți în somn de “bestia nazistă”, a palestinienilor din satele pe care Grossman le străbătea de multe ori, pentru ca poveștile să fie ale oamenilor, nu doar despre ei.
Astăzi, la aproape doi ani după trauma din 7 octombrie, rămasă deschisă, câtă vreme mai sunt ostatici în mâinile teroriștilor, vii sau morți, David Grossman e cel care, încă o dată, numește adevărul, știind că acesta, odată numit, acesta deschide povești și drame umane de la care privirea nu mai poate fi întoarsă.
“Pentru mulți ani, am refuzat să folosesc acest cuvânt, genocid. Dar acum, după imaginile pe care le-am văzut și după ce am vorbit cu oameni care au fost acolo, nu mă pot abține să nu-l folosesc. Acest cuvânt este o avalanșă: odată ce îl rostești, devine tot mai mare, ca o avalanșă. Și adaugă încă și mai multă distrugere și suferință. Chiar doar rostind acest cuvânt – genocid – cu referire la Israel, la poporul evreu, simplul fapt că o astfel de comparație este făcută, ne spune că ceva foarte rău ni se întâmplă”, spune Grossman, într-un interviu de zilele acestea acordat La Repubblica.
De altfel, nici Fania Oz, scriitoare și fiica lui Amos Oz, nu a stat deoparte în toate aceste luni. A susținut operațiunea eliminării Hamas în primele zile de după 7 octombrie, însă strategia utilizată de Benjamin Netanyahu a dus lucrurile în cu totul altă direcție: astăzi, Fania Oz se alătură soldaților care repetă prima mișcare a celor care refuzau să intre în Gaza.
Fenomenul soldaților care refuză să mai lupte în Gaza reamintește de perioada tensionată din 2005, când Israelul s-a retras unilateral din Fâșie în urma deciziei premierului de atunci, Ariel Sharon.
Azi, însă, contextul e și mai complicat, explică Raluca Moldovan, expertă în problematica Orientului Mijlociu: Netanyahu guvernează cu sprijinul unor partide de extremă dreaptă care blochează orice compromis politic și privesc Fâșia Gaza nu doar ca pe o problemă de securitate, ci și ca pe un câmp de bătălie ideologic:
“Premierul Netanyahu operează dintr-o logică de securitate absolută: în această viziune, deschiderea completă a coridoarelor umanitare, acceptarea unui armistițiu sau facilitarea unor livrări masive de ajutor – fără o capitulare clară a Hamas – ar putea fi interpretate ca semne de slăbiciune. Iar acest lucru, în ochii Guvernului, ar submina obiectivul strategic declarat: distrugerea completă a capacității militare și politice a Hamas.
Această abordare se bazează pe lecțiile sângeroase ale trecutului.
De fiecare dată când a existat un conflict între Israel și Hamas, armistițiile sau acordurile umanitare au fost – din perspectiva israeliană – folosite de Hamas pentru a se regrupa, a se reînarma și a-și recăpăta controlul asupra populației din Gaza. Astfel, în ochii liderilor israelieni, orice pauză în ofensivă ar putea prelungi conflictul pe termen lung, permițând Hamas să-și păstreze influența și să proiecteze din nou amenințări asupra Israelului.
Mai mult, Netanyahu se află într-o poziție politică fragilă, contestat dur pe plan intern, investigat pentru corupție și dependent de sprijinul unor partide de extremă dreaptă din coaliție. Aceste partide resping categoric ideea unui compromis sau a unei soluții politice în Gaza și susțin o abordare maximalistă, mergând până la ideea de a relua controlul militar permanent asupra Fâșiei sau chiar de a încuraja transferul populației palestiniene. Astfel, măsurile umanitare sunt politizate: în loc să fie tratate ca urgențe morale, devin parte dintr-o luptă ideologică internă”.
Ca soldat într-o unitate de elită, scriitorul Yaniv Iczkovits a fost cel care a co-inițiat o mișcare puternică în epocă, în 2005, căreia i s-au alăturat sute de soldați care voiau să-și apere țara, dar refuzau să intre în teritoriile ocupate. Spune, în acest interviu pentru spotmedia.ro, că acolo a fost limita lui etică, un proces de reparație a propriei vieți.
“Mi-am dat seama că voiam să-mi apăr țara, Israelul, deoarece îl consideram cel mai important bastion al lumii evreiești din timpurile noastre, însă nu mai eram dispus ca Israelul să fie opresor. Era o barieră etică și morală pe care nu am mai dorit să o încalc. A fost o acțiune foarte puternică, dovadă că aproape o mie de alți soldați ni s-au alăturat.”
Nadav Eyal, jurnalist cunoscut pe plan internațional și autorul unei cărți despre Israel, tradusă și în limba română la Polirom, scrie că Israelul e astăzi în cel mai jos punct moral pentru imaginea lui externă. Iar faptul că Hamas ține și populația civilă captivă sau că manipulează surse de hrană, precum și faptul că povestea inițială publicată de New York Times a lui Muhammad Al-Mawatek, copilul de un an care a fost prezentat ca emanciat de foame, când el suferă de o boală neurologică, nu justifică strategia lui Netanyahu – nici pe cea de dinainte, când i-a convenit ca Hamas să pună stăpânire pe Gaza, nici cea de acum. Există foamete în Gaza și există și Hamas – ambele sunt simultan adevărate, scrie Nadav Eyal, care amintește că Netanyahu a avut dintotdeauna două mari obiective – împiedicarea Iranului să dezvolte un program nuclear și a palestinienilor să aibă un stat:
“Prețul acestei viziuni a fost plătit în crimele sângeroase din 7 octombrie și săptămâna aceasta a venit cu o înfrângere politică. Yahya Sinwar și prietenii lui au promis că Palestina va fi întemeiată doar prin sânge și foc și doar în acest fel status quo-ul va fi rupt.
Judecând după declarațiile de la Paris, Londra și Ottawa, ei și-au îndeplinit o bună parte din acest scop. La doi ani după ce au invadat Israelul pentru a da o lovitură care să curețe etnic statul, situația din Gaza și Palestina nu ar fi putut să fie mai rea. Ideea palestiniana însă? În cea mai bună formă posibilă. Hamas sărbătorește ceea ce numește în sine o victorie”.