De ce ajungem să nu ne înțelegem tocmai cu cei mai apropiați? Comunicarea autentică este una dintre cele mai mari provocări ale relațiilor umane. Fie că vorbim despre parteneriate de cuplu, legături de familie sau prietenii de durată, nu este vorba doar despre ce spunem, ci și – mai ales – despre cum înțelegem și interpretăm ceea ce auzim.
Din perspectiva psihoterapiei adleriene, comunicarea nu este niciodată un act neutru. Fiecare interacțiune este influențată de ceea ce Alfred Adler numea logica privată – acea structură internă, subiectivă, pe care fiecare persoană o dezvoltă încă din copilărie, în funcție de experiențe, poziția în familie, valori, temeri și credințe adânc înrădăcinate.
Logica privată versus bunul simț comun
Această logică privată diferă radical de ceea ce numim bun simț comun – acel acord tacit asupra realității, al sensurilor și interpretărilor împărtășite de societate. În timp ce bunul simț comun ne permite să funcționăm într-o lume în care presupunem că lucrurile înseamnă (aproximativ) același lucru pentru toți, logica privată este, prin definiție, individuală și adesea distorsionată față de realitatea obiectivă.
Consecințele? Atunci când comunicăm, mai ales pe teme sensibile, fiecare persoană aude și reacționează nu doar la mesaj, ci la propria interpretare a mesajului.
Când interpretarea e mai puternică decât intenția
Un exemplu comun: într-un cuplu, replica „Ai întârziat iar” poate părea o simplă constatare. Însă partenerul o poate percepe drept o critică sau un reproș, drept semn că nu este suficient de bun sau că nu este apreciat. Nu reacționează la ceea ce a fost spus, ci la ceea ce a înțeles – și acest înțeles este construit prin prisma propriei logici private.
În cabinetele de terapie, această confuzie apare frecvent sub forma replicilor: „Nu mă ascultă” sau „Nu înțelege ce-i spun”. În realitate, nu este vorba doar de lipsa unei ascultări atente, ci de un decalaj profund între intenție și recepție. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă exact ce simțim și gândim – dar uităm că el trăiește într-o altă realitate psihologică.
De ce e mai greu cu cei dragi
Paradoxal, cu cât relația este mai apropiată, cu atât riscul de a fi „traduși greșit” este mai mare. Emoțiile, istoria comună și sensibilitatea subiectelor intensifică activarea logicii private.
Un părinte care spune „Mă îngrijorează cum merg notele tale” poate fi perceput de adolescent ca exprimând dezamăgire, nu îngrijorare. Un prieten care oferă un sfat bine intenționat poate fi recepționat ca fiind critic sau moralizator. O glumă, în contextul nepotrivit, poate răni profund.
De ce? Pentru că mesajul trece întotdeauna printr-un filtru intern: al valorilor personale, al nesiguranței, al temerilor, al experiențelor anterioare.
Calea către o comunicare mai clară: conștientizare și reformulare
Psihoterapia adleriană pledează pentru creșterea conștientizării: a modului în care fiecare dintre noi își construiește propriul sistem de interpretare. Scopul nu este să „ne corectăm” unii pe alții, ci să devenim mai prezenți și empatici în relație.
O tehnică eficientă este verificarea înțelegerii. În loc să presupunem că am înțeles exact, putem spune:
– „Vrei să spui că...?”
– „Ce aud eu este că te simți...”
Această simplă reformulare poate reduce considerabil neînțelegerile și deschide calea unui dialog real. (Exprimarea în acest fel poate suna cam forțată la început, dar în mod normal, după ce ai reușit să înțelegi cum „funcționează” cel din fața ta, se folosește rar și apare și mai natural în discuții atunci când este cazul!)
În același timp, este important să ne exprimăm propriile trăiri, nu doar faptele:
– „Când aud asta, mă simt...”
Astfel, oferim celuilalt acces nu doar la cuvintele noastre, ci și la realitatea noastră emoțională.
Nu suntem condamnați la neînțelegeri
Deși diferențele de percepție sunt inevitabile, ele nu trebuie să ducă la rupturi. Dimpotrivă, pot fi oportunități de apropiere, dacă sunt întâmpinate cu răbdare, curiozitate și deschidere.
Comunicarea devine un act de conexiune atunci când alegem să îl privim pe celălalt nu ca pe un adversar care nu „înțelege”, ci ca pe un partener cu o altă hartă a lumii. Una valoroasă, chiar dacă diferită.
Așa cum afirma Adler, sentimentul de apartenență este esențial pentru sănătatea psihică. Iar comunicarea – acel fir invizibil dintre noi – poate întări sau fragiliza această apartenență. De aceea, merită să învățăm să vorbim și, mai ales, să ascultăm cu mai multă grijă.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.