Ai dormit bine? Și ce-ai visat azi-noapte? Sunt întrebări pe care ni le adresăm adesea unii altora dimineața, când ne trezim, și știm că felul în care le răspundem ne colorează toată ziua. Într-o lume în care insomnia e la ordinea zilei și majoritatea oamenilor visează urât, avem nevoie să înțelegem cum funcționează somnul și visarea.
Sidarta Ribeiro este profesor de neuroștiințe la universitatea din Rio Grande do Norte, Brazilia, cu un doctorat la Universitatea Rockefeller, New York. Cartea lui este un studiu științific complex despre somn și visare, care pornește de la psihanaliză, trecând prin anatomia somnului și printr-o istorie a viselor.
Abordează visele care ne leagă de cei dispăruți, de zei și de sfinți, visarea lucidă și procesul de învățare, reveria și meditația. Un tratat fascinant, care ne poartă printr-un periplu multidisciplinar, în care regăsim ca un fir roșu peripețiile autorului la fiecare etapă, pornind chiar din copilărie.
Ce anume v-a stârnit interesul pentru această cercetare? Cu ce gânduri și așteptări ați început-o și cum s-au transformat acestea pe parcurs? Domeniul visării este prin definiție subiectiv și extrem de volatil, în plus marcat de o mulțime de prejudecăți, și totuși v-ați încumetat să începeți o cercetare după toate regulile științei. Este ca și cum ai vrea să faci ordine într-un „cabinet de curiozități”.
Așa cum am scris și în carte, am început să fiu interesat de vise încă de foarte devreme, datorită unor evenimente din trecut. Dar asta nu m-a transformat într-un cercetător al somnului și al viselor.
Abia mulți ani mai târziu, când mi-am început studiile de doctorat la New York, am avut o experiență incredibilă: timp de aproximativ două luni, singurul lucru pe care eram capabil să-l fac, în cea mai mare parte a timpului, era să dorm și să visez.
Când am ieșit din această stare, am simțit nevoia să înțeleg acel proces, pentru că era clar un proces de învățare și adaptare. Asta mi-a stârnit interesul științific pentru acest subiect. M-a determinat să încep să cercetez în timpul doctoratului felul în care învățarea și memoria depind de somn și, mai târziu, să studiez visele.
În ceea ce privește cartea, mi-a luat 19 ani să o scriu. A fost un proiect pe termen foarte lung, pe care știam că îl fac, dar într-un mod foarte relaxat. Am adunat informații, cunoștințe, experiențe care mi-au permis, la un moment dat între 2015 și 2016, să mă concentrez cu adevărat asupra conceperii ei ca un text unic, ca o carte, așa cum este acum.
Visele apar într-un teritoriu aflat într-o continuă mișcare și depinde de capacitatea noastră de a ne aminti să ajungem la ele. Apoi, conținuturile onirice nu sunt explicite, ele apar învăluite în simboluri, și depinde de capacitatea noastră de a le interpreta să înțelegem mesajul lor. Dacă până și o amintire este reconstruită de fiecare dată când o accesăm, ce putem spune despre cât adevăr ajunge până la noi dintr-un vis?
De fapt, întrebarea este dacă ne putem baza pe vise și dacă acestea pot avea vreo semnificație reală, chiar dacă sunt atât de supuse zgomotului interior, deformării, condensării și așa mai departe.
Are legătură cu faptul că amintirile sunt fragile, se schimbă în timp. Dacă două persoane se întâlnesc după 10 ani și vorbesc despre aceleași evenimente, probabil că își amintesc lucruri diferite. Dar asta nu înseamnă că evenimentele nu au avut loc.
Deci realitatea există, sau cel puțin acesta este un punct de plecare filozofic. Iar visele au legătură cu modul în care procesăm toate acestea, cu procesarea amintirilor. Cred că de milenii se știe că visele pot fi extrem de înșelătoare. În mitologia greacă, exista această noțiune că visele erau ca niște lilieci care zburau prin porți de corn sau fildeș, ceea ce însemna transparență versus opacitate, ceea ce exprima de fapt că unele vise pot fi predicții foarte bune, premoniții, descrieri exacte ale unei situații, în timp ce altele sunt complet eronate sau fără sens.
Despre această dihotomie între un vis care poate fi adevărat și unul care este fals discut foarte mult în carte, deoarece asta are legătură cu procesul de generare a experienței visului, care, la rândul său, are legătură cu procesarea memoriei, precum și cu unele surse de zgomot sau de aleatoriu conexe cu neurochimia somnului. Aceasta este o întrebare bună, iar un răspuns cu adevărat bun ar veni din citirea cărții.
Vorbiți în carte despre o teorie care spune că somnul și visarea ne ajută să uităm ceea ce nu contează și aduc în prim plan lucrurile importante... cu condiția să nu uităm, bineînțeles. Visăm fiecare dintre noi vise unice, sau visăm aceleași lucruri cu toții, fără să știm? Diferă visele noastre de cele ale înaintașilor noștri, sau putem spune că ceea ce ne animă în mod fundamental nu s-a schimbat și de fapt nu se schimbă de-a lungul timpului? Am putea spune că visele definesc condiția umană?
Cu toții avem un inconștient personal, care este istoria noastră personală, traiectoria noastră în această viață și, prin urmare, o sursă de elemente de vis care sunt complet unice, individuale, particularizate.
Dar împărtășim și experiențe cu alte persoane, experiențe culturale pentru persoanele care vorbesc aceeași limbă sau au același background etnic, dar și unele experiențe universale, care au legătură cu nașterea, dezvoltarea, maturizarea, eventual a deveni părinți, îmbătrânirea și, în cele din urmă, moartea.
Așadar, aceste experiențe sunt caracteristice condiției umane și vor fi exprimate în vise. Prin urmare, materialul care emerge din această parte a inconștientului nostru, care este împărtășit cultural sau chiar filogenetic, este ceea ce numim inconștientul colectiv.
Este o sursă puternică de simbolistică a viselor și poate explica de ce, de exemplu, în timpul pandemiei, oamenii din întreaga lume au avut vise similare, deoarece am fost supuși unor temeri similare, unor așteptări similare sau lipsei de așteptări, iar acest lucru a produs conținuturi comune ale viselor.
Acest lucru a fost bine documentat și nu este magic, misterios sau mistic, ci doar o expresie a sistemelor nervoase similare și a condițiilor similare în care se află acestea.
Vorbiți în carte despre progresele în ceea ce privește eficientizarea visării, despre visarea lucidă și despre cum putem să folosim visele pentru a atinge performanțe în diverse domenii, despre rezultatele care s-au obținut din punct de vedere al învățării. Avem nevoie de asistență de specialitate pentru a ne programa visele sau putem încerca pur și simplu, făcând fiecare experiențe pentru el? Credeți că vom asista în viitor la crearea unui nou domeniu riguros științific „Învățare asistată de visare” sau ceva de genul acesta? Cum ne-ar ajuta el?
Cred că în viitor vom asista la dezvoltarea unor tehnologii specifice pentru lucrul cu visele, dar multe dintre aceste tehnologii există deja.
Experții în visare sunt șamanii popoarelor indigene din continentul american, din Africa și din Asia. De fapt, dacă ne uităm la culturile originare din întreaga lume, vom vedea că multe dintre ele practică arta visării, arta împărtășirii viselor, interpretarea viselor, utilizarea viselor pentru a ghida mediul social.
Așadar, văd apariția unor noi dispozitive, gadgeturi și tehnologii, în special în societatea urbană occidentală, care încearcă să abordeze puterea visării. Dar cred că ar fi bine să ne amintim că aceasta este o experiență foarte veche pentru specia umană și, prin urmare, cred că ar fi bine să învățăm de la experții sud-americani în visare din comunitățile indigene, să învățăm de la yoga visării din India, Yoga Nidra, și de la yoga visării din Tibet, Yoga Milam.
Acestea sunt tehnologii antice extrem de sofisticate, din care putem învăța și pe care le putem integra în viața noastră, pentru a ne îmbunătăți existența. Da, putem inventa și continua să inventăm noi tehnologii, dar este o idee bună să experimentăm ceea ce au construit strămoșii noștri.
După cum știm, în ultimele decenii emoțiile au devenit obiect de studiu și pentru biologie și neuroștiință, astfel încât sentimentele noastre pot fi descrise în termeni de chimie corporală. Știm ce hormoni se declanșează în organism când trăim o anumită emoție etc. În ce măsură visele sunt influențate de această chimie corporală? Putem acționa asupra viselor prin substanțele pe care le introducem în corp? De exemplu, dacă evităm anumite substanțe nocive, am putea scăpa de coșmaruri etc.?
Absolut, da, ne putem schimba visele schimbând chimia corpului. Spre exemplu, dacă bem alcool seara, asta ne va reduce somnul REM (faza somnului în care apar cele mai intense vise – n. r.), dacă fumăm canabis, asta ne va reduce somnul REM. Dacă luăm somnifere, asta ne va împiedica să avem un somn fiziologic bun și așa mai departe.
Există unele substanțe care ne vor afecta somnul și visele, și alte substanțe care ne pot ajuta. De exemplu, galantamina este o substanță care s-a dovedit de folos în obținerea așa-numitelor vise lucide, vise în care știi că visezi și devii conștient de acest lucru, și care pot avea de fapt o calitate terapeutică sau pot deveni utile pentru a face față unor probleme psihologice.
Cred că cel mai important lucru, totuși, nu este atât aspectul chimic, cât aspectul conținutului. Deci, de exemplu, a avea multe coșmaruri uneori reflectă o traumă care trebuie abordată în psihoterapie, dar de multe ori oamenii au coșmaruri pentru că se uită în continuare la un conținut violent pe ecranele lor.
Deci, dacă schimbi modul în care îți hrănești corpul, și în special sistemul nervos, vei schimba și modul în care acest corp, acest sistem nervos, va exprima amintiri, frici, dorințe – adică exact ceea ce se întâmplă în timpul visării.
Există vise care ar trebui luate în serios? Și cum explică știința visele premonitorii?Istoria a fost marcată de visele celor care dețineau puterea, am putea spune că au existat vise care au scris istoria. Însă, în ziua de azi, doar o anumită categorie de oameni mai țin cont de aceasta, iar ei nu prea sunt luați în serios.
Cred că toate visele ar trebui luate în serios, dar asta nu înseamnă că toate visele se vor împlini. Dimpotrivă, majoritatea viselor conțin lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. Dar faptul că ele apar ar trebui luat în serios, deoarece reflectă ceva despre starea emoțională și cognitivă a celui care visează.
Visele premonitorii sunt universale. Ele apar în toate culturile, în întreaga lume, de-a lungul istoriei, fiind foarte bine documentate. Titlul cărții „Oracolul nopții” face aluzie la acest lucru, deoarece încearcă să ofere o explicație biologică și neurobiologică pentru această calitate premonitorie a viselor.
Iar soluția pe care o ofer în carte este că da, visele pot fi oracole, dar nu într-o manieră deterministă, ci mai degrabă într-o manieră probabilistică. Pe baza zilei de ieri, ce ar putea fi mâine.
În acest sens, este păcat, de fapt, că nu acordăm atenție viselor noastre. Pentru că bănuiesc că dacă oamenii puternici care conduc în acest moment toate aceste războaie în Europa și în Orientul Mijlociu, precum și în Africa, dacă ar putea dormi bine și ar visa corect consecințele acțiunilor lor, poate că nu am fi într-o astfel de situație dificilă.
Freud spunea că visele reprezintă calea regală pentru studiul inconștientului. Odată cu studiile extinse asupra viselor și visării, putem spune că avem șanse ca acest inconștient să devină din ce în ce mai expus? Cum ne ajută studiile obiective asupra viselor și visării să aflăm cine suntem cu adevărat?
Acest lucru este complicat, deoarece în lumea actuală trăim o pandemie a ecranelor, iar acest lucru ne îngreunează cu siguranță accesul la propria noastră minte inconștientă. Oamenii au din ce în ce mai puțină introspecție, mai puține ocazii de a-și lăsa mintea să hoinărească liber.
Suntem stimulați constant atât vizual, cât și auditiv, iar acest lucru lasă foarte puțin spațiu pentru ca inconștientul să se exprime. În același timp, acum știm mult mai multe din punct de vedere științific despre beneficiile somnului și ale viselor, și despre multe lucruri care pot fi realizate dacă acordăm atenția cuvenită acestor domenii.
În acest sens, avem acum o bază științifică mult mai solidă pentru a discuta aceste aspecte într-un mod care nu este doar convingător, ci și capabil să schimbe comportamentul oamenilor. Așadar, cred că am sentimente contradictorii în privința acestei întrebări: și da, și nu.
De-a lungul istoriei, visele ne-au ajutat să facem legătura cu cei dispăruți sau cu ființe supranaturale – zei și sfinți. Cum explică știința acest tip de vise și în ce măsură putem să le luăm în serios?
Această întrebare are legătură cu apariția în vise a ființelor supranaturale, a celor decedați, a zeilor, a sfinților, a demonilor și a spiritelor. Este un aspect important, care a fost mereu prezent de-a lungul istoriei, aceste întâlniri fiind elemente majore ale experienței visului.
În societatea contemporană actuală, în care oamenii abia au timp să doarmă cum trebuie și foarte rar își amintesc visele, iar și mai rar le împărtășesc cuiva căruia să-i pese, aceste întâlniri nu au nici o relevanță.
Cu toate acestea, în societățile indigene contemporane, care acordă o mare atenție viselor și le consideră la fel de importante precum starea de veghe, aceste întâlniri sunt extrem de relevante. Oamenii pot obține cunoștințe, înțelepciune de la acele entități, de la acele ființe care fac parte din scena visului, care în psihologia analitică din tradiția jungiană sunt numite imagos.
Întâlnirea cu imagos în visele noastre reprezintă o sursă foarte veche de cunoaștere și a fost recunoscută ca atare de multe culturi diferite. Cred că este o greșeală ca societatea urbană contemporană occidentală să respingă aceste întâlniri.
Cred că ar trebui să le luăm în serios, nu ca pe niște revelații din partea unor entități care ne spun ce să facem sau ce anume este real, ci ca pe expresii ale inconștientului nostru personal și colectiv. Cred că un dialog autentic cu aceste entități poate fi extrem de fructuos în ceea ce privește clarificarea aspectelor ce ne apar în cale.
Lipsa somnului este un fenomen profund patologic, știința ne dovedește din plin aceasta. Dar lipsa visării? Ce se poate spune despre o persoană care nu visează niciodată?
Este dificil să discutăm acest subiect în contextul actual, deoarece majoritatea oamenilor nu-și amintesc ce visează, iar pentru a beneficia de avantajele visării nu e necesar să-ți amintești ce visezi.
Dar dacă îți amintești și poți analiza visul, dacă ai la dispoziție nu doar un singur raport al visării pe care să-l studiezi, ci o serie de asemenea rapoarte care acoperă săptămâni, luni din viața ta, este ca și cum ai aduna mai multe piese dintr-un puzzle care, în cele din urmă, îți permite să vezi imaginea de ansamblu, iar această imagine de ansamblu este imaginea completă a ceea ce se întâmplă cu visătorul din punctul de vedere al emoțiilor, temerilor, dorințelor, provocărilor.
În acest sens, absența viselor este un simptom al unei lumi în care relațiile devin fragile și pierdem această perspectivă colectivă asupra vieții.
Visele, de fapt, în majoritatea culturilor indigene, sunt un demers colectiv care are de-a face cu viața socială, nu doar cu viața personală a visătorului. Așadar, cred că trăim în prezent o condiție patologică care are drept cauză fie absența visării, deoarece oamenii dorm prea puțin, nu au suficient somn REM, nu pot visa în mod corespunzător, fie absența amintirii viselor, ceea ce este un lucru diferit, dar, într-o oarecare măsură, ne duce în același punct.
Trăim într-o societate în care informațiile circulă liber și abundent, în care creativitatea a înflorit mai mult decât oricând, iar a deveni „creator de conținut” este visul multora. Cum se aseamănă reveria/visarea cu ochii deschiși cu visul din timpul somnului și cum contribuie ele la susținerea stării de creativitate?
Desigur, visele din timpul somnului, în special cele din faza REM, sunt mult mai vii decât cele din timpul zilei, acele reverii din timpul stării de veghe.
Dar dacă investigăm regiunile creierului implicate în aceste două situații, vom vedea că sunt practic identice. Ele alcătuiesc ceea ce numim rețeaua neuronală implicită, un grup de regiuni ale creierului, corticale și subcorticale, care sunt active atunci când oamenii rumegă amintiri, produc narațiuni reale sau inventate, își amintesc trecutul, își imaginează viitorul și, foarte important, atunci când oamenii simt empatie, când se pun în locul celorlalți. Într-o oarecare măsură, a simți empatie înseamnă a visa că ești cealaltă persoană.
Nu este surprinzător că persoanele private de somn își pierd empatia și se simt de fapt mai distante față de ceilalți. Nu vor să fie aproape de oameni. Acest lucru a fost foarte bine documentat.
Așadar, dacă vrem să ne menținem creativitatea, trebuie să încurajăm oportunitatea ca subconștientul să se exprime în timpul nopții, când dormim, precum și în timpul vieții de veghe, când suntem conectați la lumea exterioară, dar și puternic conectați la lumea interioară.
Interviu realizat de Luisa Neag, redactor Humanitas