Elena Lasconi poate juca un rol determinant în cursă, dacă smulge din votul suveranist și face în așa fel încât Simion să nu se califice în finală; dacă nu, nu merită să-și strice reputația politică, într-o campanie în care Sistemul, Soros și șuvița lui Trump sunt mai importante decât bugetul pentru apărare și cultural între Intotero și Neamțu.
Campania electorală oficială, pentru că altminteri România e intrată de ceva vreme în atmosferă electorală, a început cu turbulențe: USR și-a retras sprijinul pentru propriul candidat, Elena Lasconi, care însă nu se retrage din cursă; Victor Ponta, cetățean român și sârb, s-a dat în vileag să ar fi decis inundarea unor sate românești, pentru a salva Belgradul, deși miniștrii din cabinetul din epocă nu-i confirmă spusele; mai toți se străduiesc să demonstreze că, la o adică, sunt mai MAGA decât MAGA, în timp ce critică Sistemul – un amestec de cartelizare și servicii de informații influente în politică.
Am analizat săptămâna electorală și poziționările actorilor cu profesorul de științe politice Cristian Preda, care a coordonat la Editura Humanitas volumul recent Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile.
Ce e Sistemul? Cartelizarea, cooperarea partidelor cu serviciile de informații, naționalismul rebotezat în trumpism și sorosismul reinventat
Domnule profesor Cristian Preda, avem o primă săptămână de campanie foarte agitată și cu foarte mulți candidați independenți. Cel puțin așa apar ei pe buletinul de vot. Acești candidați independenți, mai toți, critică sistemul, chiar dacă au făcut parte, într-un fel sau altul, din partide politice care au fost cândva la putere. Ce este acest Sistem?
În primul rând, aș observa că nu doar candidații care se declară independenți critică sistemul, ci și candidați afiliați. George Simion, de pildă, este liderul unui partid.
Sistemul este un termen care aproximează ceea care în teoria politică se numește cartelizarea partidelor, fără să fie chiar asta. Cartelizarea partidului e un fenomen care privește un număr de partide care ajung frecvent la guvernare și care încearcă, prin diverse căi, să se eternizeze la guvernare. Adică să nu mai treacă în opoziție.
Pe ce căi fac asta? Ridică, de pildă, pragul electoral sau adoptă o legislație care permite finanțarea de la buget a activităților politice, sau încearcă să controleze mass-media, astfel încât noii actori să nu poată pătrunde în bătălia pentru putere cu șanse.
În acest sens se vorbește despre un soi de înțelegere tacită.
Alteori poate să fi explicită, prin acorduri de guvernare care se întind pe o durată foarte lungă, de pildă, cu gândul de a nu permite intrarea unor noi actori în bătălia pentru poziții în guvern și, dacă se poate, pentru fotolii parlamentare.
La noi, sistemul definește un asemenea fenomen, care este conturat, de altfel, după 2012.
Noi asistăm la o asemenea cartelizare a partidelor după 2012, iar actorii principali sunt, evident, Partidul Național Liberal și, mai ales, Partidul Social Democrat. Lor s-a asociat și UDMR-ul în încercarea, cum spuneam, de a controla reprezentarea, de a obține un număr semnificativ de voturi și de mandate.
În 2012, alianța USL a luat două treimi din voturi. Este singura alianță electorală care a putut să facă asta. După ce FSN în anii ‘90 a făcut un scor de acest nivel, nimeni n-a mai avut capacitatea de a depăși, singur sau în alianță, 50 de procente.
Din 2012 încoace, în primul rând grație eforturilor făcute de PSD și PNL, fenomenul acesta de cartelizare este cert și împotriva lui s-au revoltat diverși actori. A încercat să spargă acest blocaj PPDD, partidul lui Dan Diaconescu, într-o formulă populistă.
Pe urmă, în 2016 a venit rândul unei reacții liberale, a USR-ului, care contesta eternizarea la putere a PSD și PNL, care de altfel fac acest lucru, adică sunt partide guvernamentale din anii ’90, n-au început în 2012, doar că atunci a părut că jocul politic se poate închide.
În fine, în 2020 s-a născut o reacție ultranaționalistă, mai întâi la nivelul de 8-9%. În 2024, voturile ultranaționaliste – sau suveraniste, izolaționiste, li s-a spus în diverse feluri - au crescut și mai mult, la peste 30%, în acest moment atât au AUR, POT si SOS România.
Însă dincolo de acest fenomen al cartelizării partidelor, în România sistemul mai înseamnă ceva. Există, în definirea acestui adversar, ideea potrivit căreia jocul partidelor este controlat de serviciile secrete și sistemul pare atât de acaparant și de masiv pentru că li se atribuie partidelor cooperarea cu serviciile secrete. De aici și legătura cu Securitatea, cu trecutul odios și așa mai departe.
Acum s-a mai adăugat ceva la sistem, prin vocea naționaliștilor și a celor care sunt trumpiști de dată recentă. La noi nu au existat prea mulți admiratori ai lui Donald Trump, singurul care, de la bun început, a luat-o pe acest drum a fost Mihai Neamțu, care a și scris o carte de elogii. Dar nu erau foarte mulți oameni care să fie admiratori ai președintelui american.
Acum sunt mulți, iar aceștia, împreună cu suveraniștii mai vechi sau mai recenți, la rândul lor, introduc în descrierea sistemului - dincolo de partide care controlează jocul, dincolo de sugestia că ar fi ceva legat și de acțiune a serviciilor secrete - ideea soroșismului, adică a unei conspirații care ar fi controlată, de fapt, de George Soros.
La noi, Soros este, de altfel, o referință veche, Vadim Tudor l-a construit pentru prima dată ca adversar, cu mult înainte de conservatorii americani, cu mult înainte de alți lideri politici din Balcani sau din Europa Centrală. Pentru că la începutul anilor ‘90 George Soros era dușmanul din perspectiva cuiva care era și antimaghiar și antisemit, iar Soros este un maghiar de origine evreiască, așa s-a născut, ulterior a trăit în Marea Britanie și în Statele Unite.
El a fost transformat, cum spuneam, de naționalismul nostalgic de la începutul anilor ‘90 într-un dușman. Acum Soros a revenit în definiția sistemului.
Ca să simplific, sistemul este o combinație de partide cartelizate, de servicii secrete bănuite că fac jocurile și, simbolic, de un control exercitat de un adversar atotputernic și la fel de absent ca și serviciile secrete. Pentru că George Soros nu e citat în niciun fel, doar i se atribuie tot felul de lucruri.
În acest fel, toată lumea poate fi practica anti-sistemul, pentru că fiecare își poate găsi bucățica de sistem căreia să i se opună.
Da, este o simplificare, după părerea mea, destul de prost înjghebată. Este și expresia unei comodități intelectuale sau a unei mediocrități.
Pentru că în loc să spui ce faci cu taxele sau cum negociezi cu India și cu Brazilia, în loc să explici cum sporești calitatea în educație sau cum faci servicii medicale mai aproape de cetățean, îți acuzi adversarii că sunt controlați de Soros, de serviciile secrete.
Cum era și naționalismul lui Vadim Tudor în anii '90: era cultivată frica de o iminentă recuperare a Transilvaniei de către maghiari și era și un antisemitism care plutea în aer. Nu trebuie să faci un mare efort intelectual să spui asemenea tâmpenii, pardon de expresie.
Dar care polarizează, creează clivajele și zgomotul inerent. Și iată că lumea se coalizează în jurul unor teme mici, dar în tabere, în triburi.
Taberele sunt inevitabile în politică, problema este cum le articulezi, pentru că dacă rămâi la acest nivel foarte penibil nu poate să iasă ceva foarte bun, în termen de concepție politică.
Campania se va încheia, bun și după ce se încheie ce mai faci cu soroșismul, cu suveranismul, cu izolaționismul? Ce mai faci cu ele? Că nu poți să sporești PIB-ul dacă te uiți peste gardul partidului advers și îl vezi pe Soros acolo. Care are 90 și ceva de ani, nu mai e activ de nu știu cât timp, iar Fundația Soros nu mai e activă în România.
E ceva în această construcție antisistem care este și mediocru și neputincios, pentru că nu-ți dă niciun rezultat politic. Creează, cum am spus, ură, creează adversitate oarbă și blochează, de fapt, un mecanism fundamental în democrație, și anume mecanismul compromisului.
Pentru că dacă ajungi să te separi de toată lumea, îți va fi greu pe urmă să te așezi la masa negocierilor. Chestiunea este că noi, de bună bucată de timp, din mai bine de un deceniu, cum n-avem niciun partid sau o alianță care să facă 50%, avem nevoie de negociere.
Trei blocuri în cursă: guvernamental, suveranist și liberal pro-european
Avem acum trei partide, dintre cele pe care le pomeniți în capitolul pe care îl semnați în cartea de la Humanitas, trei partide care sprijină un singur candidat, practic. Partide care, probabil, vizează guvernarea sau eternizarea lui Marcel Ciolacu ca prim-ministru.
În noiembrie-decembrie 2024 noi am văzut constituirea a trei blocuri electorale. Este blocul guvernamental cu PNL-PSD-UDMR, 42-43% au făcut la legislative și la prezidențiale, este blocul suveranist cu 38% la prezidențiale și 32,5% la legislative și este blocul USR-ist - liberal în sensul familiei europene Renew Europe - care are vreo 19%.
Aceste trei blocuri, văzând că prezidențiale s-au blocat, pentru că a existat o dispersie semnificativă a voturilor, au încercat să plaseze câte un candidat în cursă și au un candidat oficial.
- Scenariile alegerilor din România care sperie Bruxelles-ul
- Financial Times: Populiștii în stil MAGA câștigă teren în cursa prezidențială din România
Chiar doi. USR are doi candidați.
Există un candidat oficial desemnat de forurile partidelor, ca să fiu și mai precis: Antonescu pentru blocul guvernamental, Simion pentru blocul suveranist - se înscrisese și Gavrilă, dar a fost retrasă tocmai pentru a rămâne unul singur în cursă și a nu diviza voturile din tabăra respectivă -, iar candidatul oficial al USR-ului, stabilit de congres, este Elena Lasconi.
Peste acești trei candidați, tocmai pentru că nu s-a putut intra într-o logică a negocierii, ci doar a contestării, a brutalei respingeri a celorlalți, au mai venit doi. Unul este Nicușor Dan, care se revendică de la tabăra anti-guvernamentală și pro-europeană și evident că ia voturi din bazinul pe care l-a controlat electoral doamna Lasconi - și pe urmă USR și alte partide desprinse din USR, care au rămas sub pragul electoral.
De asemenea este un alt candidat care a intrat în cursă peste acest aranjament al oficializării a câte unui candidat pentru fiecare din blocuri, Victor Ponta, care ia, evident, voturi PSD - e la mintea cocoșului că cineva, care de 25 de ani este în PSD și este exclus din PSD doar pentru că nu-l susține pe Antonescu, va lua din voturile PSD. Nimic mai banal și mai simplu.
Ce se adaugă la definiția politică sau electorală a lui Ponta de acum, din 2025, este faptul că dincolo de voturile pesediste, el țintește și voturile suveraniste. Și face asta declarându-se trumpist.
Pentru că suveranismul acesta este, iarăși, o transformare de dată foarte recentă. A fost convertit în trumpism, adică în admirație pentru Trump, într-un proces extraordinar de interesant: o americanizare brutală a fenomenului politic românesc.
Disputa lui Donald Trump cu Joe Biden este mutată în spațiul politic românesc - mutată în primul rând de cei care zic: noi suntem suveraniști, suntem pe picioarele noastre. Doar că ei sunt imitatori totali ai disputei dintre Donald Trump și fostul președinte Biden.
Pentru că Donald Trump îl acuză pe Biden de a fi făcut toate greșelile posibile, de a se fi interesat de alte locuri din lume, de a fi încurajat forțe liberale, forțe, pe scurt, soroșiste. În România li s-a zis sexomarxiști sau reziști.
Ce e interesant este că avem o modificare a naționalismului printr-o referință la Trump, o referință care este în conflict cu filozofia liberală a democraților americani, care sunt reduși acuma la un soi de agenți ai lui Soros. Și în America, și în România, ei arată la fel.
Am văzut ceva scandalos: Victor Ponta certându-l pe Cosmin Ruscior, care este un admirabil jurnalist, un om detașat, un om calm, un om moderat, acuzându-l că e „un soroșist”. Adică s-a ajuns la un paroxism al disprețului față de orice minte independentă, unde tot ce ajunge să te oprească din acești iureș trampisto-suveranisto-antisoroșist e calificat ca „dușman al poporului”. De fapt, aici suntem.
Cum priviți evenimentul mare - retragerea sprijinului politic al USR pentru Elena Lasconi, exact în momentul în care Crin Antonescu își lansa programul electoral? Cum vedeți această mișcare a USR? Dacă ne uităm pe sondaje - firește, cu grăuntele de sare aferent -, vedem că Nicușor Dan a pierdut din această mișcare.
Vom trăi și vom vedea, urnele ne vor spune dacă a fost o mișcare inteligentă sau nu.
E ceva unic, într-adevăr, în politica românească. Au mai existat disocieri, desprinderi de un candidat în trecut, eu însumi când era membru al Partidului Mișcarea Populară, chiar vicepreședinte al acestui partid, am spus public că nu o votez pe Elena Udrea, care era candidata partidului. Eram unul singur, izolat, partidul în întregul lui a făcut asta, dar ceva voturi s-au pierdut în acea tabără, din cauza unei asemenea atitudini.
Au mai fost și alte situații în care partidul s-a desprins de propriul candidat, Viorica Dăncilă a fost abandonată de deputați PSD în mijlocul cursei electorale din 2019. A pierdut poziția de prim-ministru de la Palatul Victoria, fără ca partidul să spună oficial: n-o mai susținem, dar de fapt n-o mai susțineau. În fapt, s-a petrecut asta.
Au mai fost și alte ezitări în privința candidaturilor fixate într-un moment și care n-au dovedit că performează, cum se zice în limbajul politic de la București. Chiar PSD a fost într-o asemenea situație, când l-a avut pe Cristian Diaconescu candidat la Primăria Capitalei, cred că era anul de grație 2008. Masa de militanți PSD nu l-a susținut, de fapt, pe Cristian Diaconescu, ci pe Sorin Oprescu, care era la rândul lui PSD-ist, dar care contesta alegerea făcută de partid.
Erorile USR
Dar nu era asumat, nu de partid.
Ce vreau să spun este că, pe fond, desprinderi de propriul candidat s-au mai petrecut, nu e ceva picat din lună, e de la noi de aici, din spațiul carpato-danubiano-pontic.
Ce este însă surprinzătoare este atitudinea rigidă, formală, a unui număr important, totuși, de membri ai forurilor USR-iste. Sunt 16, cum zice doamna Lasconi, cei care au spus: noi ne desprindem. Sunt vreo 75% din membrii forului care reunește toți liderii din teritoriu. Nu au făcut un congres.
Repet, urnele vor spune dacă a fost o mișcare bună și dacă, în acest fel, Nicușor Dan nu va mai avea emoții să intre în turul doi.
Eu m-aș întoarce însă puțin în timp, ca să vorbesc despre erorile făcute de USR. Un pas greșit, în opinia mea, a fost abandonarea, după alegerile europene, a direcției partidului pe care o asumase Cătălin Drulă. Cred că a fost o greșeală să schimbi candidatul la prezidențiale cu trei luni înainte de alegeri, fiindcă în momentul în care Drulă a fost răsturnat, alegerile prezidențiale erau încă programate în 15 septembrie.
A fost o greșeală și vedeți că această greșeală a anticipat un fenomen extraordinar de interesant. Dacă ne uităm la lista celor 11 candidați care sunt acum pe buletinul din 4 mai, niciunul nu era sigur, acum un an, că va fi candidat la prezidențiale. Dimpotrivă, păreau să aibă cu totul alte planuri.
Cine se gândea acum un an că va reveni Crin Antonescu, sau Ponta, sau Elena Lasconi? Bine, la Simion se putea bănui că ar fi un candidat, dar nu era într-o postură de prezidențiabil.
USR a anticipat cumva această volatilitate a candidaturilor, debarcându-l pe Drulă și punând-o pe doamna Lasconi. Asta a fost o primă greșeală.
A doua greșeală a fost, de data asta, la alegerile europene. Pentru că USR n-a știut atunci să strângă toată tabăra care - ca s-o calific în termenii de astăzi - este și anti-cartelizare, și proeuropeană, și de asta voturile s-au irosit.
De pildă, partidul lui Cioloș n-a trecut pragul electoral, a reușit o candidatură independentă, a lui Nicu Ștefănuță, dar n-a reușit o altă candidatură independentă, a lui Vlad Gheorghe.
Dacă oamenii aceștia, acest bloc, această tabără politică ar fi avut capacitatea să strângă rândurile și să negocieze, să acorde o șansă pe liste comune și celor care veneau de la REPER-ul lui Cioloș, și lui Nicu Ștefănuță, și lui Vlad Gheorghe - care sunt oameni OK, ar fi putut, cu siguranță, reprezenta mai bine interesele României la Strasbourg și la Bruxelles decât doamna Grapini sau decât doamna Șoșoacă, asta este dincolo de orice îndoială. Au greșit nefăcând asta.
Pe urmă, când au mers la prezidențiale, au fost ceva mai inteligenți, pentru că, într-adevăr, a existat un singur candidat, nu s-au băgat alții. Au existat tentative, inclusiv mie mi s-a propus să candidez împotriva candidaturii lui Lasconi, au existat forțe politice care mi-au solicitat acest lucru și am spus: nu are rost, pentru că această tabără are resurse undeva până în 20%.
Au greșit în schimb USR-știi atunci când n-au avut capacitatea, la legislative, să-i adune pe cei care fusese lăsați deoparte la europene și care au făcut, pe lângă cei 12% pe care i-a strâns USR, exact diferența până la scorul doamnei Lasconi, de 19%.
Dacă USR ar fi avut capacitatea să strângă rândurile și să adune această tabără într-un singur bloc, n-am mai fi avut guvern Ciolacu. Pentru că acest guvern Ciolacu există fiindcă PSD a profitat de pe urma redistribuirii voturilor acestei părți a electoratului, a celor 7% care fac diferența între votul Elenei Lasconi de la prezidențiale și votul de peste o săptămână al USR.
Iată cum, cu un scor mic și ratând istoric finala prezidențialelor, Marcel Ciolacu a rămas și în fruntea PSD.
Asta este. Dar trebuie înțeles că este și vina acelor candidați care au mers până la capăt - REPER știa că n-are șanse, dar a mers până la capăt. Este și vina USR-ului pentru că n-a avut capacitatea de a negocia.
Eu pun gestul, pe care îl fac acum cei care alcătuiesc o majoritate în forurile de conducere ale USR, acela de retrage susținerea Elenei Lasconi, în această istorie care, vedeți, este puțin mai complicată decât pare la prima vedere.
USR caută acum să adune totuși voturile în jurul unui candidat. Nu pare să reușească, pentru că Elena Lasconi este actor în acest sistem.
Acum, ca să simplific lucrurile, Elena Lasconi este cea care l-a dat jos pe Drulă, reproșându-i scorul slab de la europarlamentare, deși era evident că partidul în întregul lui eșuase în strângerea rândurilor tuturor celor care sunt în această zonă politică, dar care au candidat separat.
Elena Lasconi a mers în aceeași direcție, pentru că nici ea n-a negociat cu ceilalți, cu alte partide liberale - din nou, în sensul Renew Europe, nu în sensul PNL, care e un partid din PPE - și de asta suntem în acest impas al reprezentării.
De fapt, și asta e concluzia generală, în opinia mea, avem o tabără de circa 20% care este divizată, care a fost divizată și la europene, a fost divizată și la legislative și acum, iată, e divizată și la prezidențiale.
Lasconi îl poate scoate pe Simion din cursă. Dacă nu, să se retragă
Această divizare alimentează forul suveranist sau, din contra, ca ceea ce numiți cartelul principal din politică?
Avantajează în primul rând candidatura lui Crin Antonescu, care rămâne o candidatură susținută de trei partide. Această divizare îi dă o șansă lui Crin Antonescu.
Iar dacă nu se produce un transfer de la Simion către Ponta și respectiv Lasconi - într-o redistribuire a voturilor populiste către Ponta și a voturilor antisistem către Lasconi - îi dă, evident, un avantaj și lui Simion.
Și atunci, în locul unei temute finale Simion-Ponta, ne putem trezi cu o finală Antonescu-Simion.
Elena Lasconi poate juca un rol determinant în această situație. Dacă, într-adevăr, rămânând în cursă, ea smulge din votul suveranist și face în așa fel încât Simion să nu se califice în finală, atunci chiar merită să rămână în cursă.
Pentru că va crește Nicușor Dan?
Crește oricine altcineva. Adică ea reușește să-l scoată pe Simion, rămânând în cursă, nu pe Nicușor Dan, pentru că adversarul ei nu este Nicușor Dan, de fapt, din punct de vedere al interesului public, al interesului național, evident că Nicușor Dan este mult mai aproape de Lasconi decât oricare alt candidat.
Dacă ea însă reușește să-l scoată pe Simion din cursă, adică să-l ducă sub 20%, atunci candidatura ei merită.
Se poate să fi fost o strategie, chiar aceasta?
Nu cred, nu sunt atât de subtili oamenii aceștia.
Dar eu spun că dacă ea constată că nu se va întâmpla așa ceva și că va rămâne la 4-5%, în opinia mea, toată lumea are de câștigat, inclusiv ea, dacă face gestul pe care l-a făcut Ludovic Orban în favoarea ei.
Pentru că, retrăgându-se în favoarea ei, Ludovic Orban a dat o șansă pentru un candidat care este simultan și împotriva cartelului guvernamental și pro-european să intre în finală.
Ar fi absurd ca ea să se prefacă acum că n-a înțeles sensul gestului lui Ludovic Orban. Și ar fi păcat pentru ea. Eu am spus-o public și o repet, îi sunt recunoscător ei pentru ce a făcut în 24 noiembrie și cred că trebuie să-i mulțumim pentru ca împiedicat cele două partide, care erau în guvern, să aibă candidați calificați în finală.
Dar e păcat să-și distrugă această foarte bună reputație și să-și strice cartea de vizită politică, insistând să rămână, dacă nu obține acest lucru.
Și preluând, cumva, mesajele de la Călin Georgescu?
Anti-sistem, pentru că ea acum este, în primul rând, un candidat anti-sistem. Ea nu mai vorbește despre valorile Renew Europe, ea nu mai este în postura în care s-au prezentat USR-iștii la alegerile europarlamentare din 2019.
Excludeți să devină candidatul anti-sistem prin excelență și să urce în felul în care a urcat Călin Georgescu? Și chiar să ne surprindă cu o eventuală calificare in stil Georgescu?
Călin Georgescu, spre deosebire de Lasconi, era și este omul rușilor. Nimeni nu poate să aibă ascensiunea pe care au avut-o Georgescu fără capitalul rusesc. Capital rusesc în toate sensurile termenului.
În fine, asta este situația. Alegerile prezidențiale au fost la noi, tot timpul, surprinzătoare. Cum ziceam și adineauri, niciunul din cei 11 nu a presimțit a fi în cursă acum un an și, cu atât mai puțin, a fi cineva care are un rol determinant.
Victor Ponta scade, odată cu acea declarație bizară despre inundarea satelor românești, ca să salveze Belgradul?
Victor Ponta, în aparență, a vrut să împiedice - și eu cred acest lucru - un atac care ar fi fost pregătit pentru ultimele zile, dacă nu chiar în ultima zi de campanie, de către adversari din tabăra suveranistă.
El a arătat cu degetul către televiziunea care este vocea lui Călin Georgescu și a taberei suveraniste, ceea ce sugerează faptul că el este perceput în această tabără drept un aspirator de voturi ultra-naționaliste.
De ce nu a calculat impactul negativ pe care îl poate avea o asemenea declarație: am inundat satele românești ca să nu să se inunde Belgradul? Pentru că atât se poate, ca să zic așa. Nu e cineva care să strălucească prin subtilitate, prin discernământ.
Profilul lui Victor Ponta este profilul carieristului în interiorul taberei PSD, adică al partidului care este la putere.
Victor Ponta este girueta perfectă, este omul care se duce după cum bate vântul. El a avut tricou cu Che Guevara când era tânăr, “cârlan” cum i-a spus Ion Iliescu și este acuma mare admirator al lui Trump, pentru că i se pare că acesta este valul în urcare.
Cursa pentru MAGA sau șuvița portocalie din oglindă
Este, în România, această convertire la MAGA, o asigurare că poți câștiga alegerile? Pentru că și Crin Antonescu pare că îl curtează sau își exprimă admirația față de Viktor Orban, critică stângismul liberal, cultura woke, sorosismul și așa mai departe.
Aveți dreptate să observați asta, și Crin Antonescu a împrumutat ceva din retorica MAGA. Nu în felul entuziast și voios al lui Victor Ponta. El e mai marțial. El spune: nu vă duceți acolo, ca un locotenent al unui detașament de soldați care urmează să voteze, evident, pentru el. Deci n-are efuziuni sentimentale.
La Ponta pare ceva pasional, iubirea pentru Mar-a-Lago, pentru golf. Vedeți, ideea asta de a se lăuda că el joacă golf, după ce am avut un președinte care a fost detestat, între altele, și pentru că recomanda golful drept sport național, arată că nu discernământul este principala lui calitate.
De ce este cursa asta în desfășurare: cine e cel mai trumpist dintre români? Pentru că, din nou, este simplificarea cea mai la îndemână, este referința cea mai ușor de asimilat.
Pentru că Donald Trump, fiind președintele celei mai influente națiuni din lume, este zilnic la televizor, ceea ce nu le reușește politicienilor români aproape niciodată. Și atunci ei se agață de această iluzie că ar putea fi un Trump român, fiecare în parte.
Se uită probabil George Simion în oglindă și vede și el o șuviță portocalie ivindu-se pe o parte a frunții.
Ce vrem de la președinte
De la comunist-anticomunist, băsist-antibăsist, acum campania, practic, este despre clivajul major trumpist-antitrumpist?
Ceea ce, repet, este cu atât mai ridicol cu cât valul ăsta de contestare s-a definit ca un val naționalist. Dar astea sunt referințele.
Ați pomenit de volumul pe care l-am coordonat la Humanitas: „De ce a rămas România fără președinte ales”. Nu „fără președintele ales”, precizez acest lucru pentru că unii au crezut că-l regretă vreunul dintre autori pe Georgescu.
Înainte de volumul acesta a apărut un mic volum pe care l-am conceput împreună cu Ciprian Mihali și Sorin Ioniță, despre portretul președintelui, titlul volumului este “Ce vrem de la președintele țării”. Ideea era că încercam de vreun an și ceva să orientăm discuția despre alegerile din 2024, pentru că o percepeam toți trei drept alegeri cruciale, către portretul președintelui, către atribuțiile pe care Constituția i le impune și către limitele acțiunii prezidențiale.
N-a ieșit ce voiam noi. Nu se discută despre ce să faci în CSAT, dacă pui pe tema CSAT-ului domenii din politicile publice care sunt prin excelență civile și care nu țin de apărarea țării, cum este educația. Punând educația în agenda CSAT, i-ai făcut un mare rău, pentru că le-ai permis, de pildă, celor din asociația condusă de rectorul Cîmpeanu și care sunt toți agronomi, chimiști, din diverse materii, specialiști în chestiuni de securitate, să acapareze o bună parte din dezbaterea despre educația din România.
România Educată a fost pusă pe agenda CSAT-ului, dar s-a ratat în viața reală, în viața din afara CSAT-ului, ca să zic așa.
Una din discuțiile importante care ar fi trebuit să aibă loc, cu atât mai mult cu cât suntem în plină perioadă de amenințare cu extinderea războiului și așa mai departe, ar fi fost: ce faci în CSAT?
Cum deliberezi pe marginea acestor chestiuni, precum o posibilă retragere a unui număr de soldați americani din Europa? Ce faci cu cheltuielile militare? De unde tai bani ca să mărești fondul alocat anual pentru avioane, submarine, sau goelete sau ce o să mai cumpărăm?
În condițiile în care vedem că țări din jurul nostru, cum e Polonia, au găsit soluții inovatoare, iau din PNRR, iar noi nu luăm nici banii promiși.
Tocmai asta ar fi trebuit să fie o temă fundamentală. Cum vede fiecare din cei 11 chestiunea alocării bugetare, de unde iei, ce tai?
Singurul care le sugerează e săracul Bolojan, care e interimar și pe care l-au blocat, nu l-au lăsat nici să fie președinte interimar și pe urmă nu l-au mai lăsat nici să intre în cursa prezidențială, deși probabil că ar fi fost cel mai aproape de atingerea acestui obiectiv.
Ar mai fi fost și alte chestiuni importante. De pildă, i-aș întreba pe cei 11 dacă ar mai accepta prim miniștri atât de mediocri din punct de vedere politic, nu vorbesc de capitalul lor educațional, precum Viorica Dăncilă sau Marcel Ciolacu.
Adică dacă există dorința de a împiedica numirea într-un asemenea post a unor persoane care sunt, evident, sub nivelul cerut de o asemenea funcție. Pe care nu îi vezi discutând politică cu omologi de-ai lor, cu cancelarul Germaniei, cu prim-ministrul Franței. Care sunt, în cel mai bun caz, buni să facă o poză cu omologii, nu să vorbească.
Vor spune că atât pot partidele, s-au votat tot aceleași partide.
Dar președintele poate să fie exigent. Asta era una din ideile pe care le-am pus în acel mic volum, care era invitație la dezbatere.
Președintele poate fi exigent să spună: da, PSD, deci ai cele mai multe voturi, dar, uite, dă-mi-l pe Victor Negrescu, pentru că de 10 ani face parte din ecuația europeană și știe ce înseamnă politică la acel nivel. Sau dă-mi-l pe Sorin Moisă, de pildă.
Există niște resurse și președintele ar trebui să cunoască acest câmp, pentru că dacă președintele Iohannis ar fi știut cine este Viorica Dăncilă - și ar fi avut și capul pe umeri -, n-ar fi desemnat-o, pentru că i-a făcut un mare rău. Dincolo de faptul că a putut să o bată ușor, pe urmă, la prezidențiale, i-a făcut un mare rău.
A fost un moment zero, practic, de delegitimare a funcției prezidențiale?
Da, asta s-a bifat.
Deci, vedeți, despre asemenea chestiuni trebuie vorbit: cum îl alegi pe prim-ministru când ai o situație de fragmentare a spectrului politic? De câte ori candidații sunt provocați pe această temă, ei dau niște răspunsuri de elevi repetenți.
L-am auzit, de pildă, pe Crin Antonescu, chiar deunăzi, întrebat: dacă sunteți președinte, îi luați pe USR-iști la guvernare? Un candidat, doar din interes pur electoral, putea să spună: da, domnule, cred că o să-i iau, că pot să scoată ceva bun și USR-iștii ăștia, uite, s-au ocupat de PNRR. El, în loc să aibă măcar interes electoral, adică o mică anticipare a unei situații potențiale, a zis: neinteresant.
Trebuie să crească, practic, nivelul. Să punem măcar temele în dezbaterea publică. Adică să avem măcar o conversație publică despre calitatea pe care o vrem de la Guvern și de la cei care guvernează?
Exact. Adică aș pune întrebarea: veți putea depăși, domnule președinte, nivelul la care a fost coborâtă competența cerută pentru un ministru al Culturii? Pentru că, iertați-mă, de la Andrei Pleșu din anii ‘90, suntem acum la Natalia Intotero, în 2025. Ce trebuie să vezi în cultură, că tot vorbesc cu toții despre identitate? Identitatea națională nu există fără cultură.
Cultura, între Neamțu și Intotero
Să ne amintim și că Mihail Neamțu a rămas președinte al Comisiei de Cultură.
Suntem între Intotero și Neamțu, nu-i așa? Cultura are acuma voce în Guvern prin Intotero și voce în Parlament prin Mihail Neamțu.
Cultura română și identitatea națională sunt ceva mai complex decât ceea ce fac din ele Natalia Intotero și Mihail Neamțu. Eu nu spun că ei nu reprezintă ceva din această identitate foarte divizată, foarte stridentă prin unele părți. Dar dacă ești un ministru al culturii naționale trebuie să reprezinți ceva mai mult decât o asemenea tabără.
Doar un exemplu: ce faci la educație? Continui cu Daniel David sau aduci iarăși pe cineva care nu vorbește limba română? Mai pui, domnule președinte - cum te va chema pe tine după 18 mai -, pe cineva în fruntea Ministerului Educației care nu știe să vorbească în mod corect limba maternă? Tot așa, la Armată pui pe cineva care n-are nimic de-a face cu domeniul, până să fie numit în această poziție?
Doar dacă ne legăm de articularea Guvernului, unde președintele are un cuvânt de spus, ar fi multe de discutat. Din păcate, în loc să vorbim despre asta, ne uităm la niște caraghioși care vor să pară sau să nu pară Trump.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech