Cel mai bun lucru care ar fi urmat să se întâmple la finalul anului trecut, dacă ciclul electoral s-ar fi încheiat fără probleme, ar fi fost noul început comun al președintelui, Parlamentului și Guvernului.
Adică revenirea la logica în care a fost concepută Constituția, o logică anihilată prin modificarea Constituției în 2003, mai precis prin majorarea la cinci ani a mandatului președintelui.
Această recoordonare ar fi însemnat că un nou președinte propune un nou premier în fața unui nou parlament, premier susținut de o majoritate parlamentară proaspăt confirmată electoral.
Ratat fiind acel moment, președintele care va fi ales pe 18 mai va intra în mandat, la fel ca toți ceilalți începând cu 2009, având un Parlament deja ales, o majoritate deja constituită și Guvern deja instalat, cu premierul în frunte, desigur.
Președintele nu are nicio pârghie directă să-l demită pe premier. Sigur, îi poate cere să demisioneze, în public și în privat, se poate duce la ședințele de guvern care au pe agendă probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, fără să fie parte a deciziilor însă. Poate întârzia decrete de numire sau revocare din funcție. Dar nu mai mult.
Deci așteptarea că un președinte nou va aduce automat un nou guvern sau chiar o nouă majoritate este nerealistă, dacă noul președinte nu are pârghia unui partid parlamentar puternic care să acționeze asupra majorității și a Guvernului.
Și, totuși, așteptarea există și este chiar un motiv care mobilizează la vot.
Concret, cum stăm?
Noul președinte va găsi un premier, pe Marcel Ciolacu, și un guvern în funcție. Poate demite premierul? Nu!
Klaus Iohannis a avut nevoie de un an, în primul mandat, când chiar voia sincer să scape de Victor Ponta, pentru a-și atinge obiectivul. Și nu ar fi reușit fără ca Dragnea să-l împingă pe Ponta pe scări după nenorocirea de la Colectiv.
Dar după un an tehnocrat, PSD a revenit chiar mai puternic și a mai durat aproape 3 ani până când președintele să aibă premierul lui.
Actualul premier PSD ar pleca din funcție, ori prin demisie, ori prin moțiunea de cenzură. Marcel Ciolacu nu va demisiona, pentru că asta ar însemna sfârșitul sau politic. A doua zi ar pierde și partidul, care îl mai ține în frunte doar pentru că astfel ține și șefia Guvernului.
Teoretic, ar putea fi demis prin moțiune, însă doar începând cu septembrie, pentru că moțiunea acestei sesiuni a fost consumată, nu mai sunt semnături nefolosite pentru a doua.
Poate să treacă? Doar dacă PNL s-ar alia cu extremiștii pentru dărâmarea Guvernului din care face parte. Foarte greu de crezut că și-ar asuma așa ceva. Dar să zicem că ar face-o și Guvernul ar cădea. Ce ar urma?
Parlamentul a fost ales pe 1 decembrie și are configurația pe care au votat-o românii. În această configurație, ar trebui să ne fie foarte clar, majoritate parlamentară fără PSD nu se poate. Și de majoritate e nevoie inclusiv pentru instalarea unui guvern minoritar. Cine speră la un guvern PNL - USR - UDMR este contrazis de aritmetica simplă.
PSD fiind partidul pivot, este în logica politică să pretindă funcția de premier. Este și o chestiune pragmatică.
După cum îmi spunea un om politic extrem de experimentat, un premier din partea unui partid minoritar în coaliție plânge în ședința de guvern. Sigur, el este șeful formal, dar decizia reală este acolo unde se află motorul politic majorității.
Să zicem că, într-o majoritate mai largă, dacă ar intra și USR la guvernare, acesta împreună cu PNL ar avea împreună o pondere egală cu PSD. Dar chiar și așa, PSD fiind cel indispensabil, ar trebui să renunțe la funcția de premier de bună voie pentru a o dona partenerilor. Ar face PSD așa ceva? Niciodată până acum PSD nu a lăsat puterea, mai ales când alegerile sunt încă departe.
Deci premierul ar fi tot de la PSD.
Cine? PSD nu are încă un înlocuitor consacrat măcar intern pentru Marcel Ciolacu. Deci nu ar fi exclus ca tot el să rămână, pentru că partidul are ca principal obiectiv guvernarea.
Da, președintele poate forța o desemnare sub presiunea dizolvării Parlamentului și a anticipatelor. Dar asta durează. Trebuie să pice două guverne în 60 de zile, după care trebuie consultări cu președinții Camerelor. E complicat, presupune multă instabilitate cu costuri economice foarte mari.
Și în acest timp de frământări se poate forma, la o adică, o majoritate PSD + extremiști care să schimbe președintele Senatului și să suspende președintele, pentru ca interimarul să desemneze premierul.
Sigur, cu costuri externe imense pentru PSD, dar nu mai mari, din perspectiva lor, decât pierderea controlului guvernării.
Există cu adevărat o singură variantă în care alegerea președintelui să ducă rapid și la o schimbare de guvern. Victor Ponta. Acesta nu poate câștiga decât cu vot masiv PSD, ar prelua imediat controlul asupra partidului indispensabil oricărei coaliții și și-ar impune propriul premier pesedist.
Cu ce majoritate e o discuție, teribil de periculoasă, aș zice. Nu cred că dl Ponta ar avea ezitări să împingă PSD într-o combinație cu AUR, care la rândul său e puțin probabil ca în ipoteza acestui deznodământ al alegerilor să nu–și schimbe președintele.