România este considerată de unele firme rusești ca o țară de tranzit pentru propaganda care vizează state precum Franța. De exemplu, unele narațiuni ar putea fi create inițial, desigur, de ruși, de Kremlin, și apoi transferate în Moldova, din Moldova în România și din România în Franța.
Întotdeauna vor exista proiecte rusești, politicieni pro-ruși sau prietenoși cu Rusia care vor încerca să ajungă la putere în România. Așadar, Rusia va fi prezentă mulți ani de acum înainte.
Iar în alegerile prezidențiale sunt sigur că vor încerca să sprijine acei candidați despre care cred că vor crea diviziuni între România și restul Europei, spune Anton Șehovțov, analist specializat în instrumentele de manipulare ale Rusiei din Occident, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Născut la Sevastopol, în Crimeea, Anton Șehovțov este directorul Centrului pentru Integritate Democratică din Austria și profesor la Universitatea Central-Europeană. Este autorul unei lucrări de referință despre legătura dintre regimul Putin și partidele de extremă dreaptă din Europa și al unui volum recent, Russian Political Warfare. Essays on Kremlin Propaganda in Europe and the Neighbourhood, 2020-2023.
Ați urmărit derularea evenimentelor de la București, destul de impresionantă, care a culminat cu anularea alegerilor prezidențiale și care a dus, acum, la eliminarea candidatului care a pus probleme de democrație la alegerile precedente. Acum, privind retrospectiv, vedeți aici un mecanism comun de acțiune al Rusiei?
Acest lucru a devenit acum un tipar. Rusia încearcă să intervină aproape peste tot. Acum cinci ani nu era așa. Rusia încerca să intervină doar în anumite țări pe care le considera cu adevărat semnificative în Europa, cum ar fi Franța, Germania, Italia.
Dar acum se pare că interferența este aproape peste tot, deoarece a devenit, aparent, o piață bună pentru diverse inițiative din interiorul Rusiei.
Există o cerere din partea Kremlinului, iar această cerere creează o ofertă. Astfel, diferite firme apropiate de Kremlin sau care încearcă să se apropie de Kremlin simt că există o cerere pentru astfel de activități de interferență, de influențare a politicii în Europa. Și vin cu proiectele lor, cu planurile lor despre cum să facă acest lucru și încearcă să le implementeze.
România, anterior, nu se afla în centrul atenției Rusiei. Dar, aparent, agenții ruși, factorii de decizie ruși au identificat România ca un loc interesant pentru a acționa, dar și pentru a experimenta.
Un alt aspect este că România este considerată de unele firme rusești ca o țară de tranzit pentru propaganda care vizează state precum Franța.
De exemplu, unele narațiuni ar putea fi create inițial, desigur, de ruși, de Kremlin, și apoi transferate în Moldova, din Moldova în România și din România în Franța. Așadar, acum fenomenul acesta este peste tot și cred cu tărie că trebuie să începem să considerăm această interferență rusă ca pe un zgomot de fond. Se aude peste tot.
Dar asta nu înseamnă că poate explica chiar tot ceea ce se întâmplă, toate problemele, toate evoluțiile negative din democrațiile europene.
Dar de ce credeți că România a fost afectată mai puternic sau mai profund decât alte țări? Sau poate a fost doar mai vizibil?
Probabil mai vizibil chiar în România, mai ales având în vedere că a fost un an foarte important pentru România, cu multe alegeri.
Anul trecut au avut loc patru procese electorale, din câte înțeleg, deci e normal să fi fost sensibilități mai mari.
Trei și jumătate.
Așa este, dar chiar și așa putem spune că a fost extrem de sensibil din punct de vedere politic. De aceea, a devenit atât de vizibil, precum și din cauza rezultatelor surprinzătoare ale lui Călin Georgescu în alegerile care au fost anulate.
România, într-un fel, poate că nu este foarte politicos să spunem asta, dar și-a pierdut „inocența” în fața interferenței ruse. Multe țări din Europa experimentaseră asta cu mult înainte. Dar pentru România probabil a fost primul caz semnificativ de interferență și influență rusă și, desigur, acum este perceput ca un șoc.
La fel s-a întâmplat în SUA, în 2016. A fost prima dată când influența rusă s-a făcut simțită și a creat un șoc.
Dar acum, dacă ne uităm la alegerile din 2020 și 2024, toată lumea știa că rușii vor încerca să facă ceva, și nu a mai fost așa de șocant. A devenit acel zgomot de fond de care vorbeam.
Se pare că România a devenit și o țintă pentru această nouă administrație americană, chiar dacă probabil este doar un pretext. Când a criticat democrația liberală la München, vicepreședintele Judy Vance a arătat cu degetul spre România. De ce este România o țintă? Care este miza Statelor Unite în această chestiune? Este un interes specific în România sau e altceva?
Administrația Trump de astăzi este destul de anti-europeană, cel puțin anti-UE. Vedem aceste declarații îndreptate direct împotriva UE, care apar destul de regulat acum. Președintele Trump spune chiar că „UE a fost creată pentru a păcăli America”. Acum vedem și din scurgerile de informații de pe Signal că există o ură reală față de UE, față de Europa.
Faptul că J.D. Vance a evidențiat cazul României se datorează faptului că anularea întregului proces electoral prezidențial este ceva imens. Așa ceva nu se întâmplă prea des în democrații.
Și acest lucru a creat o vulnerabilitate pentru Europa, nu doar pentru România, ci pentru întregul proiect al UE. România, în acest sens, a devenit o țintă ușoară pentru a vorbi negativ despre democrația liberală și despre Europa.
România – sau mai bine zis autoritățile române – au creat o slăbiciune care poate fi exploatată de adversarii UE pentru a submina și a slăbi Uniunea. Acesta este motivul pentru care, în opinia mea, J.D. Vance a decis să evidențieze cazul României.
Dar vedeți și un proiect ideologic aici pentru trio-ul Trump, Vance, Elon Musk? Este ceva ideologic?
Poate nu pentru Trump, dar pentru oamenii din jurul lui, precum J.D. Vance și Elon Musk, da, este ideologie. Este, în realitate, o ideologie anti-liberală, chiar anti-democratică.
Probabil că încă nu avem un nume pentru asta. Eu însumi o numesc „autocrație postmodernă”, „oligarhie tehnologică”, care prinde formă și este foarte activă, de fapt, în SUA.
Pentru ei, proiecte precum UE sunt problematice, deoarece UE, cu standardele sale, cu valorile sale, cu instituțiile sale democratice funcționale, reprezintă o problemă pentru puterea lor, care este anti-democratică și, din punct de vedere al valorilor, anti-liberală. Așa că vor să distrugă UE. Acesta a fost și obiectivul Rusiei, pentru că era și acolo autoritarism. Este acum și obiectivul acelei autocrații postmoderne și oligarhii din SUA.
Nu cred că acesta este un proiect al SUA ca stat. Cred că încă există forțe sănătoase în SUA care sunt aliniate cu lumea democratică. Dar anumite persoane din administrația Trump își doresc în mod direct să submineze UE.
Și cum subminezi UE? Susții și promovezi acele forțe care sunt anti-UE din interiorul Uniunii.
Studiați extrema dreaptă de mai bine de un deceniu. Până acum, partidele de extremă dreapta nu reușeau să colaboreze între ele, deoarece erau naționaliste. Dar acum au ceva în comun care le permite să colaboreze: acest curent anti-democrație liberală.
Au mai existat proiecte de colaborare între partidele de extremă dreaptă și chiar și acum, în Parlamentul European, există câteva astfel de proiecte, grupuri pan-europene, cum ar fi „Patrioții Europei”, de exemplu. Cred că acest nume este înșelător, pentru că, în opinia mea, aceștia sunt trădătorii Europei. Ei încearcă să coopereze, iar această cooperare se pretinde a fi pentru suveranitatea europeană. Dar nu este.
Toți încearcă să vândă Europa unor puteri străine, fie Rusiei, fie, uneori, chiar Chinei. De exemplu, politicienii de extremă dreaptă din Germania – este aproape dovedit că unii dintre ei au lucrat pentru interesele Chinei. Sau, dacă ne uităm la Fidesz și Viktor Orbán, vedem cooperarea sa cu China; el preferă să coopereze cu China mai degrabă decât cu companiile europene. Iar acum există și această legătură cu oligarhia americană.
Dar ei încearcă să colaboreze unul cu celălalt. Așa cum ați spus corect, nu este întotdeauna ușor pentru ei. Dar, în cele din urmă, cred că se poate tocmai pentru că ei nu sunt patrioți adevărați. Ei nu sunt naționaliști adevărați, ci trădători. Iar cooperarea lor este, în esență, o trădare a Europei unite. Se reunesc pentru că așa le este mai ușor să trădeze Europa.
Există vreo mișcare autentică de extremă dreaptă în România? Partidul AUR, de exemplu, este el prin definiție o mișcare de extremă dreaptă?
AUR este un partid de extremă dreaptă. În literatura academică, se numește partid radical de dreapta sau partid populist radical de dreapta. Aceste mișcări de extremă dreaptă sunt o parte naturală a democrațiilor europene. Nu au fost impuse din exterior. Ele reprezintă un procent legitim, un element legitim al democrației europene de foarte mult timp. Există în toate țările europene.
Ele apar ca o reacție firească a societăților la diverse evoluții, fie ele interne, fie internaționale. Acest lucru este normal. Devin o problemă când încep brusc să crească și nu înțelegem întotdeauna de ce se întâmplă acest lucru. De ce o anumită mișcare reușește o adevărată performață în alegeri, deși nu exista niciun motiv clar pentru asta? Când ceva nefiresc se întâmplă, ceva ce nu poate fi explicat ușor, atunci e semn că avem o problemă.
Și, mai ales acum, în întreaga lume, vedem că democrația este, în multe cazuri, în retragere, iar autocrațiile sunt în ascensiune. Trădarea Europei devine o amenințare și mai mare.
Cum putem recunoaște o autocrație modernă? Pentru că este un fenomen politic diferit de Stalin sau Hitler.
Dictaturile secolului al XX-lea, unele dintre ele, erau totalitare. Dacă ne uităm la Al Treilea Reich din Germania, la Uniunea Sovietică sau chiar la Italia fascistă a lui Benito Mussolini, acelea erau regimuri totalitare. Dar majoritatea regimurilor care nu erau aliniate cu acestea nu erau neapărat totalitare, ci autoritare.
Într-un regim totalitar, trebuie să existe o religie politică. „Totalitar” înseamnă control total asupra societății. Și nu doar control total prin forță, ci și prin educație și diverse instituții prin care oamenii sunt învățați că trebuie să creadă în sistem. Să dezvolte un sentiment profund de atașament față de stat și față de ideologie.
Regimurile autoritare exercită control, dar nu încearcă cu adevărat să convingă oamenii că o anumită ideologie este singura corectă. Ele controlează, dar nu cer cetățenilor să creadă că există o singură idee adevărată.
Ceea ce se întâmplă astăzi este, în multe privințe, diferit de autoritarismul secolului trecut, cel puțin în țările occidentalizate sau europenizate. Mai există regimuri totalitare în lume, precum în Coreea de Nord, dar în Europa, de obicei, avem de-a face regimuri autoritare, semi-autoritare sau autocrații care joacă doar cartea naționalistă. Aceasta este forma obișnuită a autoritarismului modern.
De asemenea, în unele țări vedem încercări – uneori reușite, alteori nu – de a stabili controlul asupra sistemului judiciar, care, în orice democrație, ar trebui să fie un element independent al puterii de stat.
Pentru a menține sistemul de checks and balances.
Exact, și pentru a proteja împotriva atacurilor asupra presei independente. Aceasta este o altă metodă prin care autocrațiile își consolidează puterea. Atunci când ataci presa, când ataci educația – care trebuie să fie apolitică, mai ales educația superioară – și când ataci justiția, încercând să distrugi mecanismele de control și echilibru, atunci creezi calea către o autocrație modernă.
Așadar, avem o competiție între autocrație și democrație. Avem Statele Unite, avem Rusia, iar interesul lor este să aibă cât mai multe țări autocratice. Cine este liderul lumii democratice acum?
Până de curând, acesta era SUA, având o istorie lungă de promovare a democrației și fiind, de asemenea, cea mai de succes democrație din punct de vedere economic. Economia este extrem de importantă pentru democrație, deoarece, dacă o democrație nu este sustenabilă economic, aceasta va degenera inevitabil în autocrație. Acesta este un fapt cert.
Acum, liderul este Uniunea Europeană. Uniunea Europeană rămâne cel mai important bloc, cea mai importantă uniune care apără valorile democratice.
Dar Viktor Orbán este și el în interiorul Uniunii Europene.
Până în prezent, Orbán nu a reușit să submineze democrația în interiorul Uniunii Europene. Este o problemă, totuși. O provocare pentru unitatea Uniunii Europene, dar nu există în lume un alt bloc care să fie în același timp prosper din punct de vedere economic și eficient, dar și să apere valorile democratice liberale la nivelul la care o face UE.
Sigur, putem vorbi și despre Canada sau Australia. Cea mai mare democrație, cel puțin numeric, este India.
Dar acestea nu sunt și lideri. Sunt democrații, fiecare cu problemele sale, mai ales India. Dar dacă vorbim despre leadership internațional, acesta este, desigur, deținut acum de Uniunea Europeană.
Credeți că Uniunea Europeană va reuși să obțină o pace favorabilă pentru Ucraina?
Uniunea Europeană, în acest moment, nu face parte din negocieri. Nu este un actor la masa negocierilor.
Este pe masă, în meniu, și Uniunea Europeană?
Parțial, da. Cel puțin dacă ne uităm la unele declarații făcute de reprezentanți ruși și americani, care vorbesc acum despre Ucraina ca fiind doar un element al unei reorganizări mai mari a sferei de influență în lume. În acest scenariu, Europa este și ea „pe masă”, ca o piesă din meniu. Dar, probabil, această viziune merge prea departe.
Europa nu este atât de slabă. Europa are putere. Europa este, de asemenea, mai mare decât oricare dintre aceste țări. Așadar, Europa nu va fi o țintă ușoară.
Și, de asemenea, observ că există un sentiment de reînviere în UE, în Europa, în general. Există inițiative precum „ReArm Europe”. Există o înțelegere a faptului că Uniunea trebuie să se ridice și să își asume responsabilitatea pentru propria securitate, pentru propria apărare. Așadar, Europa nu va fi atât de ușor de subminat sau slăbit.
Ați spus că Statele Unite vor rezista unei administrații Trump. Dar cum rămâne cu Ucraina? Are Ucraina timp să reziste unei administrații Trump, măcar timp de doi sau patru ani?
Ucraina, desigur, se află într-o poziție diferită față de restul Europei, deoarece poartă un război activ. Un război activ de apărare împotriva agresiunii rusești. Și este extrem de dependentă de SUA din punct de vedere militar și economic.
O parte din acest sprijin poate fi înlocuit de Europa. Se poate face acest lucru. O altă tendință pozitivă este că producția de echipament militar și arme în Ucraina în sine este acum, aș spune, în plină expansiune. Ucraina este capabilă să producă o cantitate mare de arme necesare pentru apărarea continuă. Dar, desigur, dacă Europa trebuie să înlocuiască SUA în această situație, trebuie să se facă mai multe eforturi.
Însă Ucraina nu va pieri doar pentru că – sau în cazul în care – SUA încetează să mai sprijine Ucraina. Nu este existențial dependentă de SUA. Ucraina va continua să lupte. Desigur, este dificil, extrem de dificil, dar nu aș spune că aceasta este o amenințare existențială în acest moment. Amenințarea existențială vine încă din partea Rusiei. Iar Europa sprijină Ucraina în acest moment.
Credeți că există o înțelegere între Trump și Putin?
Este greu, foarte greu de spus cu certitudine. Încă nu știm cu siguranță. Nu avem dovezi clare, dovezi tangibile care să indice că există o relație secretă între Trump și regimul Putin. Nu știm. Există zvonuri, există teorii, dar nu avem dovezi solide ale unei coluziuni reale, dacă aceasta există.
Ceea ce vedem, însă, este că atât administrația Trump, cât și regimul de la Kremlin împărtășesc anumite idei despre lume, despre cum ar trebui să funcționeze lucrurile. Împărtășesc metode prin care încearcă să-și atingă obiectivele.
Vedem că regimurile autoritare, regimurile autocratice adesea învață unele de la altele. Există chiar un termen pentru asta: „învățare autoritară”. Ele învață cum să controleze mass-media, cum să influențeze sistemele judiciare, cum să se raporteze la legile internaționale. Se uită în jur și văd cum alte autocrații gestionează aceste aspecte.
Și se pare că anumite persoane din administrația Trump – nu spun toate, dar unele, probabil chiar unele foarte influente – învață de la Rusia cum să atace mass-media, cum să creeze realități alternative și cum să manipuleze diviziunile și conflictele sociale, uneori creând conflicte false care nu există în realitate, doar pentru a polariza societatea.
Inamici falși, cum ar fi mișcarea woke?
Exact, creează probleme sociale false pentru a împiedica societatea civilă să se unească împotriva autoritarismului, împotriva autocrației, pentru a preveni solidaritatea.
Pentru că principalul inamic al autocrației nu este opoziția politică, ci societatea civilă. Acesta este adevăratul adversar. Și, uneori, autocrații sunt chiar foarte sinceri cu privire la cine consideră că este opoziția lor.
Nu este partidul de opoziție. Este presa. Este presa independentă care încă poate raporta ce se întâmplă, poate spune oamenilor faptele, oferindu-le perspective asupra faptelor, uneori subiective, dar de cele mai multe ori realitatea obiectivă.
Deci o atitudine de tip divide et impera.
Da, adică trebuie fie să creezi, fie să folosești conflictele existente și să le amplifici. Uneori, conflictele există în societate și acest lucru este normal. În orice societate există conflicte, nu-i așa?
Dar, uneori, dacă aceste conflicte nu sunt suficiente, atunci creezi conflicte false. Exact, pentru a diviza și a conduce.
Și faci oamenii să vorbească mult despre aceste conflicte false.
Absolut. Și apoi acei oameni devin polarizați, mai ales acum, cu rețelele sociale. Este foarte ușor să creezi un conflict fals și apoi să polarizezi societatea, astfel încât oamenii să își aleagă taberele și să nu mai comunice între ei, pentru că devin foarte furioși unii pe alții.
Dar, de fapt, problema reală este regimul autocratic.
Prin crearea acestor conflicte, se creează o oportunitate pentru regimul autocratic de a guverna într-un mod autoritar, fără să aibă rezistență din partea societății civile, din partea populației.
De ce credeți că combaterea dezinformării nu a funcționat? De exemplu, demascarea știrilor false, debunking-ul.
Să o spun astfel: cei care cred că demascarea dezinformării va contracara manipularea cred, în mod greșit, că oamenii sunt ghidați în viață de fapte sau de adevăruri obiective.
Nu așa se petrec lucrurile. Oamenii, în viața lor, uneori se referă la fapte pentru a-și ghida comportamentul, dar, de obicei, nu este vorba despre fapte. Este vorba despre norme culturale.
Suntem ghidați mai degrabă de normele noastre culturale și de propriile noastre convingeri: despre politică, despre cum ar trebui să funcționeze societatea, etc.
Este un fenomen mult mai complex. Pentru că ideea conform căreia, dacă ai cunoaște faptele, nu ai mai crede în dezinformare sau propagandă, este falsă. De fapt, mai întâi avem convingerile noastre politice proprii, normele noastre culturale, iar apoi alegem acele fapte care ne confirmă credințele.
Așadar, ceea ce vine mai întâi nu este realitatea, nu este adevărul, ci sunt convingerile noastre intime. Suntem cu toții ghidați de credințe. Și apoi alegem acele fapte care sunt convenabile pentru noi.
Vă dau un exemplu. Cu câțiva ani în urmă, a fost realizat un studiu sociologic în rândul populației din Rusia. Cercetătorii au analizat un segment al societății care nu era nici foarte activ în promovarea războiului împotriva Ucrainei, dar nici activ în mișcările anti-război. Aceasta era o categorie „de mijloc” – aproximativ 60% din populația Rusiei.
Cercetătorii au analizat ce tip de conținut media consumă acest grup. Au descoperit că acești oameni erau sceptici față de toate sursele de informații, fie că era vorba de media independentă sau de media controlată de stat. Dar, cu toate acestea, preferau să urmărească și să asculte presa pro-regim, deoarece aceasta le oferea o imagine mai confortabilă asupra realității.
Presa independentă vorbea despre cât de rea este Rusia, despre crimele de război comise de soldații ruși. Toate acestea erau adevărate. Și sunt sigur că acești oameni știau că este adevărat. Dar nu era imaginea pe care preferau să o vadă.
Așa că preferau să consume produsul media creat de regim, de presa controlată de stat, pentru că le era mai convenabil. Chiar dacă erau sceptici față de toate sursele media, știți povestea: “toți mint”, produsul regimului era, pur și simplu, mai „confortabil” pentru a fi consumat.
Așadar, ceea ce vine mai întâi nu este realitatea, ci convingerea și emoțiile noastre. Și, din acest motiv, în opinia mea, demascarea – deși poate funcționa – nu este întotdeauna eficientă.
Deci avem nevoie de fapt de pre-bunking, de crearea unor narațiuni alternative de la început.
Acesta este principiul pre-bunking-ului: nu te axezi pe fapte, ci creezi o imagine pe care mai apoi o vei apăra cu orice preț.
Dacă are loc un eveniment și nu știi nimic despre el, prima interpretare pe care o primești despre acel eveniment probabil că va fi cea pe care o vei accepta ca fiind adevărată și apoi o vei apăra. Dar asta nu înseamnă că acea interpretare este corectă. Poate fi falsă sau poate fi sinceră. Dar acest lucru nu contează.
Cel mai important este că a venit prima. Așa funcționează pre-bunking-ul.
Debunkingul este încă util în cazul politicii la nivel de stat, atunci când există o campanie de dezinformare împotriva unor instituții de stat, de exemplu. Statul trebuie să iasă și să spună: „Acest lucru nu este adevărat. Uite cum stau lucrurile.” Acesta este comportamentul obișnuit al instituțiilor statului. Dacă există o campanie de dezinformare majoră, semnificativă, trebuie să existe o reacție clară. Statul trebuie să spună: „Acest lucru este fals.”
Pentru a avea autoritatea statului, altfel statul își pierde legitimitatea.
Da, doar că în general, pentru populație, pentru societăți, debunkingul nu este atât de eficient.
Ceea ce contează este cultura politică și nivelul de dezvoltare a dialogului civilizat.
Aceasta pare să fie problema în fostele țări comuniste. Cum poți ridica nivelul culturii politice?
Este o problemă peste tot. Nu doar în Europa Centrală și de Est. Este o problemă globală, pentru că există foarte puține meta-narațiuni care au mai rămas în societățile noastre.
Naționalismul, care este manipulat de regimurile autoritare, oferă o astfel de meta-narațiune. Dar pe partea opusă, nu vedem prea multe contranarațiuni puternice.
De fapt, naționalismul ar putea fi folosit și de democrațiile liberale. Sentimentul de patriotism depinde doar de modul în care este utilizat. Acestea sunt sentimente puternice. Dacă există un război împotriva țării tale, trebuie să fii naționalist, altfel îți va fi greu să explici de ce ar trebui să îți riști viața pentru a-ți apăra țara.
Deci liberalii ar trebui să concureze cu autocrațiile în domeniul narațiunilor, nu doar să predice despre democrație.
Nu este vorba despre a concura cu autocrațiile, ci este vorba despre a-ți construi propriile narațiuni, propriile imagini, propria cultură politică.
Liberalismul a fost o ideologie revoluționară, după cum știți. Când a apărut pentru prima dată, a fost o ideologie revoluționară. A desființat monarhiile, a distrus imperiile. Împreună cu naționalismul, liberalismul a creat noi state-națiune, mai ales după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar. Acesta a fost un proiect comun al naționalismului și liberalismului, de a da naștere unor țări independente.
În secolul XX, liberalismul a fost una dintre ideologiile care au învins fascismul și comunismul.
Dar acum ce mai reprezintă liberalismul? Clar nu mai este o ideologie revoluționară. Trebuie să se reinventeze sau să se alieze din nou cu un patriotism european, pentru a construi o imagine care să funcționeze ca o apărare mentală împotriva manipulărilor autocratice și a tentativelor de a diviza Europa.
La ce ar trebui să fim atenți în alegerile prezidențiale repetate? A renunțat Rusia la susținerea unui anumit candidat? Ce credeți?
Rusia, desigur, va continua să intervină, și cred că, în timp, românii vor înțelege că acest lucru a devenit noua normalitate. Întotdeauna vor exista proiecte rusești, politicieni pro-ruși sau prietenoși cu Rusia care vor încerca să ajungă la putere în România. Așadar, Rusia va fi prezentă mulți ani de acum înainte.
Iar în alegerile prezidențiale sunt sigur că vor încerca să sprijine acei candidați despre care cred că vor crea diviziuni între România și restul Europei.
Aceasta pare a fi într-adevăr miza, pentru că românii sunt în majoritate anti-ruși. Deci miza Rusiei nu este să facă Moscova iubită de români.
Vă dau un alt exemplu: Polonia. Dacă ne uităm la Polonia, din punct de vedere istoric, ea este, de asemenea, foarte sceptică față de Rusia.
Dar când agenții ruși, factorii de decizie ruși încearcă să influențeze societatea poloneză, cultura poloneză, ei nu promovează ceva explicit pro-rus. Este suficient pentru ei să colaboreze cu forțele anti-Bruxelles, anti-UE, anti-ucrainene. Nu trebuie să creeze un mesaj pro-Rusia. Ar fi ridicol, pentru că ar fi prea evident și ar fi imediat perceput ca fiind sponsorizat de Rusia.
Dar nu așa funcționează lucrurile.Trebuie să pară ceva natural. În toate țările europene veți descoperi că lumea are sentimente negative față de vecini. Acest lucru este normal, dar devine o problemă reală atunci când aceste sentimente sunt exploatate de forțe externe.
În Polonia, ca și în România, pot fi vizate minoritățile sau poate fi construită o alianță împotriva Ucrainei. În România, de exemplu, ar putea fi folosite tensiunile cu minoritatea maghiară.
În Ungaria, alte minorități, cum ar fi romii sau comunitatea LGBT, ar putea fi ținta.
Prin urmare, scopul este de a crea un „inamic” intern și de a diviza populația. Aici este punctul în care Rusia își face jocul. Rusia lucrează în aceste locuri, analizând ce este acceptabil din punct de vedere cultural într-o anumită țară.
Promovarea directă a unor politicieni pro-ruși în România probabil nu ar funcționa foarte bine. Dar susținerea unor politicieni care se potrivesc în schema lor generală – aceea de a slăbi Uniunea Europeană – asta este o strategie viabilă pentru Kremlin.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech