Când vine vorba de impactul educației parentale și al mediului familial asupra dezvoltării noastre ca indivizi, mulți dintre noi tindem să căutăm răspunsuri, lămuriri, dar și scuze în copilărie. Fiecare din noi a auzit sau poate chiar a rostit fraze de genul „așa am fost crescut” sau „am crescut într-o familie disfuncțională, de aceea sunt așa acum”.
Este firesc să privim în trecut pentru a înțelege de ce suntem așa cum suntem, însă până la ce punct putem da vina pe părinți sau pe mediul familial pentru defectele noastre de caracter, pentru fricile și eșecurile noastre de adulți?
În opinia mea, există o vârstă sau un moment în viață când este obligatoriu să ne rupem de aceste rădăcini toxice sau, măcar, să încercăm activ să ne câștigăm rolul de adult, să devenim responsabili de propria noastră stare de bine și de deciziile pe care le luăm.
Educația parentală și influența mediului familial
Este indiscutabil că primii ani din viață ne modelează. Părinții sau cei care ne îngrijesc sunt primii noștri profesori și ne oferă un cadru de valori, norme și comportamente. În această perioadă formativă, învățăm cum să ne raportăm la lume și la ceilalți, iar influențele negative pot avea un impact profund asupra dezvoltării noastre psihologice.
De exemplu, un copil crescut într-o familie în care există conflicte constante sau abuzuri poate învăța să fie defensiv sau anxios sau că agresivitatea, abuzurile sunt „normale”, având dificultăți în a stabili relații sănătoase la maturitate.
La fel de bine, părinții care sunt prea protectori pot crește copii care nu au încredere în propriile lor capacități sau care sunt temători în fața schimbărilor. Într-un astfel de cadru, devine destul de ușor să dăm vina pe părinți pentru orice defect personal pe care îl observăm la maturitate.
Dacă suntem excesiv de anxioși, spunem că este din cauză că părinții ne-au fost prea critici. Dacă nu reușim în relații, arătăm cu degetul spre relația problematică pe care părinții au avut-o între ei.
Până când putem da vina pe educația parentală?
Totuși, pe măsură ce înaintăm în viață și devenim adulți, trebuie să înțelegem că avem puterea și responsabilitatea de a schimba cursul lucrurilor. În cele mai multe cazuri, pe parcursul vieții noastre de adult, educația parentală devine doar o scuză confortabilă pentru a nu ne asuma răspunderea pentru propriile decizii și comportamente.
În adolescență și începutul vieții adulte, începem să ne dezvoltăm propria identitate și să ne distanțăm de influențele familiale. Odată cu această schimbare vine și libertatea de a alege, de a ne crea propriul set de valori și de a ne modela caracterul.
De exemplu, persoane care au crescut în familii disfuncționale, cu părinți alcoolici sau violenți, dar care au ales să nu repete aceleași greșeli.
În ciuda traumelor și experiențelor dificile din copilărie, acești oameni și-au găsit resursele necesare pentru a-și construi o viață diferită și sănătoasă. Au căutat ajutor, au învățat din greșeli și au făcut eforturi constante pentru a-și vindeca rănile emoționale.
Un alt exemplu relevant este cel al persoanelor care au crescut într-un mediu foarte strict și autoritar, unde nu au avut voie să-și exprime opiniile sau să-și exploreze pasiunile.
Mulți dintre acești oameni pot ajunge să fie frustrați la maturitate, simțindu-se închiși în propriile vieți. Însă, la un moment dat, alegerea de a continua să trăiești sub aceleași limitări devine o decizie personală, nu doar rezultatul educației primite.
Poți alege să faci pași mici către independență, către explorarea unor noi oportunități și chiar către renunțarea la credințele impuse de părinți.
Responsabilitatea de a ne schimba
Credem că vârsta la care trebuie să începem să ne asumăm responsabilitatea pentru cine suntem și ce facem nu este legată de un număr exact de ani, ci mai degrabă de maturitatea noastră emoțională.
Uneori, acest proces poate începe la 20 de ani, alteori la 30 sau chiar mai târziu, dar, cu siguranță, la un moment dat, nu mai putem da vina pe părinți pentru greșelile noastre.
Cu cât realizăm mai devreme că schimbarea stă în puterea noastră, cu atât mai repede putem începe să trăim o viață mai autentică și mai împlinită.
Fiecare este responsabil de propria stare de bine
Un alt aspect important care trebuie subliniat este că fiecare dintre noi este responsabil pentru propria stare de bine.
Da, traumele din copilărie pot lăsa urme adânci, dar, la un moment dat, trebuie să decidem dacă vrem să trăim toată viața sub influența acelor traume sau să facem pași spre vindecare.
Vindecarea poate însemna terapie, introspecție, iertare sau dezvoltare personală, dar, oricare ar fi calea, decizia de a o urma este a noastră.
Există oameni care se complac într-un rol de victimă, considerând că problemele lor sunt rezultatul exclusiv al trecutului.
Aceasta poate deveni o capcană periculoasă, deoarece ne împiedică să vedem că avem control asupra prezentului și viitorului nostru. Poate nu avem control asupra lucrurilor care ni s-au întâmplat în copilărie, dar avem control asupra modului în care alegem să le gestionăm acum.
În concluzie
Nu există o vârstă exactă până la care putem da vina pe educația parentală sau pe mediul familial pentru problemele noastre.
Însă, la un moment dat, trebuie să înțelegem că suntem responsabili pentru propria noastră viață și pentru schimbările pe care vrem să le facem.
A ne agăța de greșelile părinților sau de influențele negative din copilărie nu face decât să ne țină pe loc.
Avem puterea de a ne transforma viața și de a deveni persoane mai bune, dar aceasta necesită asumarea responsabilității pentru deciziile noastre și pentru starea noastră de bine.