Într-o zi, barajul unui iaz se rupe și peștii, mai mari și mai mici, se revarsă pe drum. A fost un moment de mare bucurie colectivă, fiecare a prins câte ceva, unii cu undița, alții cu o plasă sau chiar cu mâinile goale. Important era că nimeni nu se simțea exclus, acest bine era al tuturor.
Imaginea este desprinsă din volumul de cercetare antropologică a lui Radu Umbreș, care s-a mutat pentru cercetare într-un sat din nordul Moldovei, s-a angajat ucenic constructor și a urmărit care sunt sursele de neîncredere prin care oamenii se raportează unii la ceilalți, atâta vreme cât ceilalți nu fac parte din cercul imediat moral, în general neamul.
Una dintre temeliile neîncrederii venea chiar de aici, verticala puterii, statul, încuraja nu solidaritatea sau proiectele comune, ci clientelismul, construirea unor rețele tranzacționale între oameni și între oameni și liderii lor administrativi: tu-mi dai votul, eu, prima, asfaltez drumul tău, dar pe nimeni nu interesează să pună problema asfaltării tuturor străzilor, asta ar strica tranzacția.
Mai direct, convenabil pentru puterea politică e să mențină status quo-ul neîncrederii, care sabotează din capul locului orice bucurie colectivă. De asta peștii revărsați, care nu erau parte din nicio tranzacție cu sistemul, i-au luat pe oameni prin surprindere și satul părea că sărbătorește.
„Aici trebuie să fim, până la urmă, sinceri și să ne gândim cât de multe asemenea ocazii de bucurie sau de bine colectiv a avut acest sat și satul român în general. Putem vedea că schimbările au fost grele, cu costuri foarte ridicate pentru oameni. Au fost foarte puține momente în care oamenii să primească ceva, să li se dea în administrare ceva, să primească un fel de bine de undeva.
Asta nu înseamnă că lucrurile nu se schimbă un pic câte un pic. Oamenii încep să vadă lucrurile altfel, însă încă cumva rămâne dominantă această idee că un bun care este al tuturor nu-i al nimănui, de fapt, și atunci va ajunge la cei care au mai multă putere.
Cine este cel mai puternic câștigă, că e vorba de oierul care are niște sute de oi și care va pășuna mult mai mult și nu-i va lăsa pe ceilalți să intre acolo. Se întâmplă asta și în cimitir, cine prinde un loc, să mai calce alte morminte, poate chiar să le treacă, să le facă uitate, dacă cineva nu le apără. Cineva care are o gospodărie își mai mărește un pic gardul, mai ia o bucată dacă i se permite”, spune Radu Umbreș, în interviul acordat spotmedia.ro.
Un astfel de moment de sărbătoare și bucurie la care putem participa cu toții a devenit prezența naționalei de fotbal la Campionatul European. Români care trăiesc în afara țării au venit pe stadion și la porțile stadionului sâmbătă seară, bucurându-se că pot fi împreună într-un proiect comun și ieșit de sub tutela sistemului politic de acasă: susținerea unei echipe de fotbal care, ea însăși, arată ca o Românie în miniatură, așa cum își descria Norman Manea țara purtată în căsuța de melc a limbii și care a dat corp unui acasă în exil.
Foto: Sanda Nicola/Facebook
Poveștile unor jucători din echipă repetă marile drame ale României:
- fenomenul copiilor rămași singuri acasă, în grija rudelor, în vreme ce părinții sunt nevoiți să muncească peste hotare;
- sărăcia endemică și moștenită genetic a copiilor care, născuți în medii vulnerabile, repetă destinul părinților lor, pentru că România e țara în care posibilitatea de a trece dintr-o clasă socială în alta tinde spre zero;
- dislocarea și plecarea la familie, în afara țării, la pachet cu sentimentul teribil al unei apartenențe în bagaj și cu nostalgia regăsirii.
În aceste povești se distribuie și foarte mulți dintre românii care au venit să susțină echipa națională, de fapt, să fie împreună, să-și desfacă bagajele în care toate aceste sentimente amestecate, nostalgie, dor, dorința de a avea un împreună cu cei care sunt născuți în țara în care s-au născut și ei au înlocuit furia și resentimentul față de liderii politici care, întreținând clientelismele și voturile obținute cel mai adesea tranzacțional, nu sunt preocupați de țara după care acești oameni jinduie.
Nu e vorba despre o țară utopică, ci despre una în care bucuria colectivă e cu putință, nu descurajată.
Într-unul dintre interviurile pe care le-am făcut cu Ion Vianu, acesta își exprima temerea ca diaspora să nu se transforme în exil, adică în fugi și salvări exclusiv personale, fără a se coagula grija, nostalgia și proiectul comun al unei țări.
Când chemată să salveze țara de regimul Dragnea, când diabolizată pentru voturi pro-Șoșoacă, diaspora românească încearcă să-și găsească drumul spre acasă și bucuria de a avea o echipă națională pe care să o susținem colectiv e un astfel de drum.
****Conform studiului naţional al Salvați Copiii România, cu privire la situaţia copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate,13,8% dintre copiii din România, 536.000 de copii, au avut în perioada iunie 2021 – iunie 2022 unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate.