Între triumfalism găunos și eșec fără drept de apel, moderația nu și-a găsit loc. România a primit un comisariat pentru ocuparea forței de muncă, drepturi sociale și educație, lăudat de Marcel Ciolacu și Dacian Cioloș și dat în vileag ca fiind fără fond și mai degrabă o compensație pentru perdanți de către liberali.
Cu acest nou portofoliu avem un portofoliu slab, un comisar fără capacitate de penetrare. Deci e clar că este o regresie a importanței României în ansamblu, cel puțin la nivelul Comisiei Europene.
Siegfried Mureșan, interviu spotmedia.ro
Trebuie să recunosc că Guvernul României a negociat bine interesul României la vârful Comisiei Europene, prin portofoliul și poziția de Vicepreședinte Executiv pe care le obține Roxana Mînzatu. Am spus de mai multe ori în ultimele luni că trebuie să țintim și o poziție de vicepreședinte în Comisie, dincolo de un portofoliu important, pentru că influența țării noastre în UE o cere. Guvernul a obținut acum acest lucru și toți cei care au negociat trebuie felicitați.
Dacian Cioloș, Facebook
Care e adevărul?
Ca fiecare evaluare justă, lucrurile trebuie citite în contextul lor. Or, contextul a fost din capul locului definit de două borne:
- Ridicarea mizei și anunțarea triumfului României, înainte să se fi produs vreo negociere reală. A făcut-o prim-ministrul Marcel Ciolacu, anunțând că vizează un portofoliu cu greutate, economic, în viitoarea formulă a Comisiei Europene. Asta înseamnă un portofoliu în primul rând cu buget și control asupra agendei economice.
- Obținerea unui portofoliu care nu doar că s-a situat sub așteptarea triumfalistă, dar a costat mai mult decât unul de forță. Pentru a primi un portofoliu fără pârghii importante și fără miză de agendă majoră, premierul Ciolacu a acceptat compromisul de a-și retrage prima nominalizare, Victor Negrescu. Oficial, a făcut-o pentru a livra ceea ce președinta Comisiei Europene ceruse, echilibrul de gen, doar că nici aici adevărul nu stă în picioare, pentru că opțiunea trimisă la Bruxelles a conținut un singur nume, Roxana Mînzatu.
Așadar, guvernul României a „plătit” mai mult decât alte state din Uniune, în sensul că a acceptat condiția suplimentară a nominalizării unei femei, dar a obținut mult sub ceea ce a pretins că va cere, un portofoliu cu miză reală în ecuația Comisiei Europene.
Acesta a ajuns la Franța, unde Emmanuel Macron a reușit să bifeze o victorie, punându-și unul dintre oamenii de încredere la cârma celui mai puternic portofoliu și dându-i în același timp satisfacție și autoritate validată președintei von der Leyen.
Nu există niciun dubiu că, după doamna de fier a Comisiei, ceea ce nu e bine înghițit de familiile politice, altele decât PPE, întărit iese președintele francez care, deși a pierdut teren consistent și în Parlamentul European, unde grupul Renew s-a restrâns, și acasă, unde cele două extreme politice au clătinat puternic regimul, rămâne făcător de joc în Uniunea Europeană.
Așadar, România a plecat la drum cu podiumul în brațe, anunțând un portofoliu cu miză economică majoră, și a primit unul social, cu pârghii mai slabe și fără putere de a face agenda.
Compensația stă în titlul de vicepreședinte executiv pe care îl primește comisarul român, dar care are mai degrabă de-a face cu o satisfacție dată Socialiștilor europeni, aceasta fiind, de altfel, una dintre tacticile prin care Ursula von der Leyen și-a asigurat reconfirmarea pentru al doilea mandat: nu intră în conflicte deschise, dar nu ridică pedala de pe accelerație, în așa fel încât la finalul zilei să poată anunța, cum a făcut-o acum: „Prindeți-mă, dacă puteți”.
Și deși mulți s-ar duce după ea, iritați de impulsul autocratic, nimeni nu a putut să o prindă.
Este o ratare?
Dincolo de ratarea țintei asumate și de strategia infantilă a triumfalismului fără fond, faptul că România nu a fost capabilă, prin guvernul Ciolacu, să stea la masa celor mai puternici nu s-ar vedea atât de strident, în lipsa istoricului și contextului.
Or, alocarea unui portofoliu modest din punct de vedere al influenței asupra politicilor statelor membre, dar fără a fi dezonorant sau expres umilitor, cum este cel alocat Ungariei lui Viktor Orban - portofoliul pentru Sănătate și Bunăstarea Animalelor - , e doar un episod dintr-o serie în care politicienii de la putere la București au compromis influența pe care România o avea în primul rând datorită reputației de profesioniști a câtorva eurodeputați și funcționari europeni.
Înainte de ratarea unui portofoliu economic, președintele Klaus Iohannis, strunit și de guvernul PSD, a reușit să tragă România într-un scenariu dezolant în care înaltele funcții la nivel de UE și NATO erau transformate în sinecuri, pe modelul de acasă.
Această raportare mediocră și politicianistă, și nu faptul că România ar avea dreptul să vizeze o astfel de funcție, a contat și la Washington, și la Bruxelles, și a fost o provocare pentru diplomația occidentală. Cu atât mai mult cu cât e știut în cancelariile occidentale că între politicienii de la București și o bună parte a societății există discrepanțe majore de cultură politică, profesionalism și onorabilitate.
Pe acest fundal al multiplelor tentative de a-l plasa pe Klaus Iohannis într-o funcție europeană, în acest fel în care se produce acum operațiunea pentru a-l instala într-un fotoliu de senator, Ursula von der Leyen, extrem de atentă în a nu lăsa nicio pârghie din mână și a așeza pe fiecare după potențialul real de putere, a alocat României un portofoliu căldicel.