Aproape 13 ani. Atât mi-a luat să ajung la Iași ca să văd ce poate construi pasiunea și ambiția unui om alături de echipa potrivită.
A început când era student și probabil mulți i-au spus că e nebun. Că sunt deja alții care fac asta de mult timp. Că nu e loc. Că nu e locul. Că nu el. Că nu e momentul. Că nu poate! Dar a putut! Și a construit nu un eveniment, ci o sărbătoare. Și a făcut asta în echipă. Cu oameni de milioane!
Abia revenit de la Iași, am realizat (încă o dată) că trăim vremuri minunate și ne înconjoară mulți oameni de milioane. Nu trebuie să mergem până în SUA pentru țara tuturor posibilităților. Este suficient să ne întoarcem la înțelepciunea populară și să realizăm că ”omul sfințește locul”.
Scriu aceste rânduri încă sub vraja în care m-a introdus un dialog prelungit cu Marcel Iureș. Nu-i pot spune interviu, chiar dacă eu am pus întrebări, iar el mi-a răspuns în cel mai generos mod cu putință. Ne-am jucat în metafore și am câștigat idei de pus pe gânduri.
„Omul e din ce în ce mai neîmpăcat. Vorbește din ce în ce mai des despre această neîmpăcare și această suferință continuă, dar nu se poate stăpâni.
Nu se poate stăpâni să nu se înspăimânte și să nu-i înspăimânte pe alții, să șocheze prin ceva. Bineînțeles că acumulările astea și tehnologice, și religioase, acumulările de bani – care sunt forma supremă a unor iluzii a puterii - se răzbună. Ele coagulează sau se precipită și dau un om înspăimântat, terifiat de orice. Acum totul este înspăimântător: de la climă, la animalele sălbatice, viruși, microbi.
Se vorbește despre marea victorie a omului modern, libertate, înfrățire, pace, generozitate și de fapt lumea se înarmează până-n dinți. O fază schizofrenică. Sper că-i trecătoare!”.
Și eu sper că vom trece cât mai repede peste această fază și ne vom concentra mai mult spre a construi împreună viitorul pe care pretindem că ni-l dorim.
Pentru a construi, avem nevoie de ancore frumoase, oameni care să ne conducă către lumină și frumos, nu să ne afunde în ”nu se poate”, ”nu putem”, ”nu la noi”, ”nu noi”!
La Iași mi-am găsit în aceste zile nu doar o ancoră, ci zeci! Am văzut elevi de liceu, studenți și mulți tineri atât de luminoși și muncitori, cu un zâmbet larg pe chip de dimineață și până târziu în seară, încât numele lor merită consemnat de acum pentru a avea primele file în cărțile care păstrează istoria unor cariere de succes și ale unor ingineri ai unei lumi mai bune.
Pentru cine nu realizează cât de valoros este voluntariatul și cum modelează el o carieră, revin la cum am început articolul.
Aproape 13 ani…atât mi-a luat să ajung să văd cu ochii mei ce înseamnă Festivalul Serile Filmului Românesc, singurul festival de amploare dedicat în totalitate filmului românesc, pornit de Andrei Giurgia și câțiva colegi studenți la jurnalism.
În 2010 pornea cu 3 zile în care au fost proiectate 3 filme. Pe atunci, SFR (Serile Filmului Românesc) era organizat de Asociația Studenților Jurnaliști din Iași. A crescut de la un an la altul, studenții au terminat cursurile, evenimentele s-au înmulțit și diversificat, iar din 2018 festivalul a ajuns să fie organizat de Asociația ARTIS, una nouă care să alimenteze frumosul fără să afecteze misiunea asumată de studenții-jurnaliști.
Cumva natural, ca într-o familie unde părinții lasă loc de creștere unor copii fără să-i oblige să adopte pasiunile noi ale ”oamenilor mai mari”.
Andrei Giurgia este după toate definițiile un visător. Doar că unul care a visat cu ochii deschiși, și-a păstrat picioarele pe pământ și a știut să adune oameni de milioane în jurul lui.
Ca un magnet, el a coagulat pasiuni, zâmbete și multă încredere. Iar mulți dintre oamenii pe care i-a încărcat au devenit la rândul lor magneți. Mai ales voluntarii pe care i-am văzut, timp de aproape o săptămână, dând viață unui vis frumos al unor zile toride de vară.
Atunci când lucrezi cu voluntari, ai marea șansă de a te înconjura de oameni dornici să absoarbă experiențe, o fac pornind de la pasiune pe care caută să o alimenteze și, mai ales, sunt acolo pentru că vor să crească, nu pentru că așa trebuie.
Mindsetul de voluntar rămâne ca o cărămidă mare și durabilă în viață. Una pe care poți construi mult mai trainic. Ajută să cauți să faci cu și din pasiune lucrurile, nu pentru că trebuie. Le faci mai ales pentru că tu crezi în ele!
Uneori, e suficient să crezi suficient de mult în ceva ca să devină posibil. Mă bucur că am văzut cum Andrei Giurgia a crezut suficient de mult că poate construi un festival de film la Iași, astfel încât să aud actori și regizori confirmând că a reușit să o facă!
Mă bucur că am cunoscut voluntari care visează la fel cum o făcea și Andrei în 2010. Mă bucur că Andrei nu este singur. Mă bucur că oameni ca el și ca voluntarii pe care i-am cunoscut la Iași sunt și la Sibiu… și la Cluj… și în Alexandria… și în Buzău… și în Hațeg… și în Reșița… și în Hunedoara… și în București…și în multe locuri din această țară. Chiar în fiecare loc din această țară. Au nevoie doar de încredere și oameni care să le sufle în aripi!
Da, totul este posibil! Mai ales atunci când visezi frumos și găsești oameni care să viseze alături de tine!
Împreună schimbăm lumea în care trăim!