Poveștile au putere. Poveștile vindecă, provoacă și dau aripi. Poate cele mai puternice povești sunt cele pe care le trăim și simțim nevoia să le transmitem mai departe. Cel mai dificil în a spune o poveste trăită este să o îmbraci în suficient de multă emoție cât să rămână o poveste care poate fi repetată și de alții, nu doar una personală. Așa se face că sunt greu de spus poveștile unei iubiri. Fiecare dintre parteneri a scris povestea cu propriile emoții, filtre și poate la o intensitate diferită. Așa se face că într-o poveste care cuprinde același eveniment, pentru unii un cer roșu poate să fie copleșitor de înfricoșător, în schimb, pentru alții se poate transforma în cel mai romantic apus. Dar nu despre dragoste e vorba acum. Cel puțin nu despre acea dragoste…
Am mai scris despre povești pe spotmedia.ro și despre cum avem nevoie de ele ca să nu uităm să visăm și cu ochii deschiși. Avem nevoie de povești ca să ne încărcăm cu putere și speranță. Trebuie doar să ne alegem cu grijă povestitorii cărora le încredințăm puterea de a ne alimenta imaginația. Iar unele povești, atunci când le trăiești, sunt pur și simplu mult prea frumoase și generoase pentru a le ține doar pentru tine. Sunt povești care trebuie spuse. Povești de dat mai departe!
Una dintre poveștile pe care am simțit că trebuie să o dau mai departe este cea a drumului care unește - Via Transilvanica. Am pus pasul pe primul său kilometru (sau ultimul, în funcție de locul unde alegi să începi cei 1.400km) la Drobeta Turnu Severin, în Muzeul Regiunii Porților de Fier. De acolo am parcurs, în mai bine de două săptămâni, alături de Cronicari Digitali, un drum care m-a surprins la fiecare pas. De la natură la mâncare și mai ales la oameni. Fiecare pas, fiecare întâlnire, marchează călătorul.
Inocent, credeam că pornesc într-o călătorie. Real, am pornit într-o transformare. Un drum pe care e bine să-l parcurgi la pas, ca să simți fiecare kilometru, îți arată o țară cu oameni buni și generoși. Îți arată locuri unde natura a fost generoasă și se bucură că încă nu e călcată de turiștii care caută să dea muzica tare sau să facă grătare. Acolo auzi frunzele cum îți cântă, simți sub tălpi milioane de ani de istorie și ai timp să-ți auzi fiecare gând. Cumva este o meditație prelungită, una la care ți se alătură pe cărare alți călători sau experiențe cu fiecare nouă bornă descoperită.
Povestea care trebuie spusă despre Via Transilvanica are mâncare cu gust, oameni buni, meșteșugari iscusiți și generoși, muzică pe care să vrei să o reasculți, locuri unde respiri aer curat și îți găsești liniștea. Nu întâmplător povestea mea este doar una dintr-un rucsac plin. I-am spus Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica, iar atunci când s-a umplut, la capăt de cărare, am simțit nevoia să-l descarc și să împărtășesc frumosul. Pentru că o experiență împărtășită este una și mai reușită.
Între 9 și 11 septembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, Cronicari Digitali organizează Festivalul Povestirilor de pe Via Transilvanica. O altfel de experiență cu trei zile care concentrează 1.400 de kilometri de Via Transilvanica. Într-un singur loc, la București, vin oamenii drumului, mâncăruri speciale, meșteșugari, artiști, dar mai ales vine pofta de a călători și descoperi România reală. Eu mă bucur că voi putea descărca unele dintre poveștile pe care le-am adunat în această vară și despre care am mai scris și pe spotmedia.ro. Ne vedem în toate zilele de festival, dar mai ales sâmbătă, după 11.30, în dezbaterea dedicată României autentice.
Poveștile care trebuie spuse au multă emoție în ele. Partea bună despre poveștile acestui final de săptămână este că aduc emoții frumoase la pachet. Unele pe care le poate trăi oricine pornește pe cărare. Iar împreună am putea porni pe drumul care unește pentru a ne asculta mai mult unii pe ceilalți, pentru a ne asculta noi pe noi, dar și pentru a redescoperi România frumoasă și reală. O țară în care putem învăța să facem bine ca să fim bine împreună. Inclusiv călătorind și spunând mai departe poveștile care trebuie spuse!
Împreună schimbăm lumea în care trăim!