Ideologia de gen este o invenție ca să-ți creezi un dușman cu care să te poți bate, un termen pe care l-a născocit predilect dreapta ultra-conservatoare ca să bage oamenii în sperieți. Biserica se amestecă și în sexualitatea practicată heterosexual: când, în ce condiții și cu cine ai voie, afirmă prof. univ. de științe politice Mihaela Miroiu.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, prof. Mihaela Miroiu a detaliat motivele pentru care cultele au reacționat vehement la promovarea diversității în școală:
„Probabil că multă lume cu înclinații conservator-bisericești ar elimina și interzicerea discriminării femeilor. Cum nu își pot permite să elimine și aceasta nediscriminare, mantra fundamentală, bastionul rezistenței o reprezintă acum discriminarea pe bază de orientare sexuală.”
Cât despre Bacalaureatul la religie, prof. Mihaela Miroiu consideră că poate fi o variantă, dar ”la noi această materie este, de fapt, o catehizare. Există abordări laice pe care, dacă nu le pun în comparație cu abordările religioase, n-am să înțeleg cum gândesc ceilalți.”
Mihaela Miroiu atrage atenția că în privința temelor sensibile ”e un fel de teamă care mie îmi amintește foarte bine de anul 2000 din România. Dacă PRM câștiga, noi nu eram în UE. Dacă AUR câștigă, noi putem ieși din UE. Sunt mize existențiale majore”.
În proiectul legii educației este prevăzută promovarea diversității ca o sursă de cunoaștere și este interzisă discriminarea copiilor inclusiv pe criteriu de orientare sexuală, ceea ce a stârnit o reacție aprinsă a Bisericii, care cere eliminarea ambelor prevederi acuzând faptul că pătrunde ideologia de gen în școli. Ce are diversitatea cu ideologia?
Multe dintre neînțelegerile și modurile extremist-ireconciliante în care discutăm se leagă de faptul că și cei care sunt anti-biserică, și cei radical pro-biserică nu știu, adesea nici nu vor să asculte, care sunt argumentele celorlalți.
Aici este clar o confuzie terminologică.
Când spunem că oamenii nu trebuie discriminați pe bază de sex, spunem că nu trebuie discriminate femeile în raport cu bărbații sau invers.
Faptul de a fi anatomic femeie sau bărbat este un dat natural. Nu negociem asta. Nu depinde de noi. Ne naștem cu anumite tipuri de organe sexual-reproductive: femeiești sau bărbătești.
Devenim feminini sau masculini în funcție de alte date. O parte sunt hormonale, o altă parte sunt educat-culturale. De exemplu, dacă sexul bărbătesc trece drept sex superior, femeile care aspiră să fie libere și creative într-o cultură misogină pot să fie astfel mai degrabă imitând modelul masculin.
Hormonal, deci tot biologic, o femeie în sensul cel mai pur ar trebui să producă aproape numai estrogen, iar un bărbat ar trebui să producă numai testosteron. Asta este însă o imposibilitate naturală. Și un sex, și celălalt au hormoni de ambele feluri, în proporții care diferă, inclusiv în funcție de vârstă. Sunt pur și simplu date biologice.
Există însă o influență a socialului asupra hormonalului. De exemplu, cu cât bărbații maturi spre vârstnici sunt mai șefi, cu atât pare să le crească un picuț testosteronul. Se simt mai bărbați.
În cazuri realmente minoritare, potrivit cercetărilor 10-15% din populația umană, sexul femeiesc are o încărcătură hormonală de testosteron mai mare decât în mod obișnuit și, invers, bărbații au încărcătură hormonală de estrogen mai mare decât în mod obișnuit, în diferite proporții.
Noi am vrea să nu fim doar un conglomerat biologic, numai că de încărcătura noastră biologică depinde în mare măsură atracția către un sex sau către altul sau eventual către ambele.
Acestea sunt lucruri care nu țin de ceea ce vrem, de ceea ce ne dorim în mod tradițional în cultura noastră. Țin în mare măsură de funcționarea noastră biologic hormonală.
Primul lucru pe care ar trebui să-l înțelegem ar fi să vedem care-i baza biologică a acestui tip de înclinații (orientări).
Probabil că multă lume cu înclinații conservator-bisericești, dacă ar putea, ar elimina și interzicerea discriminării pe criteriu de sex, discriminarea femeilor.
În cutumele bisericești, această discriminare este cum nu se poate mai evidentă. Faptul că Biserica recunoaște sfântul patronaj al Maicii Domnului nu se răsfrânge simbolic asupra celorlalte femei, cele reale, enoriașele de zi cu zi. Cele fără de care bisericile ar fi actualmente destul de goale.
Cum nu își pot permite să elimine și această nediscriminare, mantra fundamentală, bastionul rezistenței o reprezintă acum discriminarea pe bază de orientare sexuală.
Povestea asta dă nota unui tip de conservatorism în societate, foarte profund, dar fără legătură cu ideologia de gen, nu face parte din cauzele ideologice.
Pe scurt, eu nu pot să bag gărgăuni în capul unei fete că este băiat, dacă ea nu are un nivel de testosteron foarte ridicat, ea nu se va simți deloc băiat.
Ce este ideologia de gen?
Este invenție foarte bună ca să-ți creezi un dușman, o entitate ca să ai cu cine te bate. Eu predau de ani de zile inclusiv studii de gen, dar noi nu predăm ideologie de gen.
Ideologia de gen este un termen pe care l-a născocit predilect dreapta ultra-conservatoare ca să bage în oameni sperieți că, ceea ce îi numesc ei, “progresiști” vor să pervertească apartenențele la diverse sexe. Sau că există o singură categorie de orientări corecte pe lumea asta, heterosexualitatea, restul sunt păcătoși și damnați pe vecie.
Dacă în școală se admite că e posibil și chiar se întâmplă ca o parte dintre elevi sau studenți să manifeste atracție față de același sex sau să aibă o anumită ambiguitate sexuală, mai ales în adolescență, când mintea noastră e confuză, există în mare două variante.
Poți să iei notă de lucrul acesta, de diversitate sau să spui da, există, dar nu trebuie să se manifeste nicicum și trebuie să-i constrângem să fie toți heterosexuali. Diversitatea este inadmisibilă și este rezultatul faptului că ți-au băgat-o în cap “progresiștii”, oculta mondială, dușmanii nației etc., anume “ideologia” că pot să fii oricum, eventual tu însuți.
O altă problemă care pe mine mă frământă este de ce continuă mantra cu sexualitatea. Știm cât de prigonită a fost heterosexualitatea înaintea sau în afara căsătoriei, sau în zilele de post.
A existat și o sumă întreagă de interdicții, dintre care unele erau absurde, cum ar fi să nu vezi corpul nud al partenerei sau să nu practici anumite poziții sexuale.
Lucrurile astea au fost în tradiția puternică religioasă și au influențat mii de vieți. Biserica se amesteca și în sexualitatea practicată heterosexual: când, în ce condiții și cu cine ai voie.
La lucrul acesta nu s-a renunțat complet, dar măcar se mai tace despre ele. Un motiv semnificativ este că paternitatea poate să fie dovedită prin teste genetice. Obsesia controlului asupra femeilor, din această pricină a paternității pruncului, a mai scăzut.
Veți fi acuzată că încurajați imoralitatea, relațiile extraconjugale.
Eu nu încurajez nimic. Constat că ele există.
Nu am să fac în viața mea propagandă pentru vreun fel de practici sexuale, dar ca un om care ține la democrația liberală ca la cea mai liberă dintre regimurile politice, cred că orice lucru pe care îl fac oamenii, este consimțit și nu produce niciun rău altui om trebuie să fie permis, iar libertatea fiecăruia dintre noi se oprește la libertatea celuilalt.
În orice caz, nu cred că statul trebuie să ne păzească de sexualitatea consimțită. Doar de abuzuri.
Teama Bisericii este că promovarea diversității va încuraja opțiunile sexuale non-hetero.
Dacă la chimie învăț despre cianură, mă apuc să fabric cianură? Orice lucru pe care îl înveți și îl înțelegi ești înclinat să-l și practici?
Dacă ar fi așa, învățătura, cunoașterea te-ar împinge la acte reprobabile, periculoase, inclusiv la genocid și terorism, fiindcă ai învățat despre ele. Cunoașterea poate fi folosită rău sau bine, oricând. Nu cred că ea în sine poate fi considerată periculoasă.
Poziționarea Bisericii, care, după cum îmi spuneați mai devreme, dacă ar putea, ar aboli și nediscriminarea pe criterii de sex, nu reprezintă, de fapt, chiar o manifestare ideologică?
Sigur că este și, în mare măsură, cred că derivă din formarea studenților la teologie și în general a celor care studiază cunoașterea teologică.
Eu cred că în aceste tipuri de facultăți trebuie studiate foarte serios filosofia, sociologia, psihologia, elemente de drept, de filosofie a dreptului, inclusiv de etică laică.
Ești preot într-o comunitate care nu se compune doar din călugări. Îți trebuie instrumente, inclusiv științifice, serioase ca să îți cunoști comunitatea. Iar aceste instrumente nu sunt reductibile la cele de natură religioasă.
Pe scurt, învață să gândești și ca un om care trăiește într-o lume seculară, pentru a putea fi îndrumătorul religios și moral al comunității tale și, în același timp, cel care încearcă să aducă concordia în comunitate, oricât de diversă este.
Biserica mai dorește și introducerea bacalaureatului la religie ca materie opțională. Ar fi o direcție bună?
Eu nu neg dreptul de a avea un bacalaureat la religie, dar la noi această materie, de fapt, este o catehizare. Sunt permise și chiar incluse mai multe tipuri de educație religioasă, niciuna însă nu este trans-religioasă, toate sunt confesionale.
Nu se studiază istoria și teoria religiilor, nu sunt studiate religiile în mod cultural, problematic.
M-am uitat pe programele din liceu, care s-ar presupune că ar intra cumva și în materia de bacalaureat la religie. Care sunt valențele epistemice relevante ale unui astfel de bacalaureat?
Nu am văzut, de exemplu, nicio discuție serioasă despre natura lui Iisus Hristos, pentru că ceea ce e absolut specific creștinismului este faptul că nu operează cu profet, ci cu Dumnezeu înomenit, întrupat. Nici discuții substanțiale despre Marea Schismă în baza Filioque și relevanța acestei poziții în separarea bisericilor creștine.
Există o discuție serioasă în legătură cu abolirea schismei dintre transcendență și imanență, dintre lume și Dumnezeu în religia creștină, încât să-i pricepem cu adevărat miezul? Nu a reieșit clar din programe.
Predica de pe munte și Pildele sunt excepționale prilejuri pentru a discuta morala creștină în sensul posibilității de aplicare, cazuistica ei. Cum operez cu faptul de a educa elevii încât să poată să facă studii de caz potrivit acestor abordări?
E bine că au câteva discuții de etică aplicată despre eutanasie, sinucidere, consumul de droguri, avortul nu l-am văzut. În momentul în care le tratezi din punct de vedere religios, din perspectiva unei anumite religii, nu te raportezi la nimic altceva decât la propria religie.
Există abordări laice ale acestor chestiuni pe care, dacă nu le pun în comparație cu abordările religioase, n-am să înțeleg cum gândesc ceilalți. Tratez dogmatic situații de viață dramatice sau tragice, care nu au niciodată soluții unice, tranșante, în afara oricărui context.
De exemplu, există și etici utilitariste în care se justifică dreptul de a solicita eutanasia în situații extreme și ar trebui să le compar cu abordarea religioasă despre eutanasie. Nu reiese din programă că ar exista o asemenea comparație.
În momentul în care eu nu compar perspectiva mea religioasă cu perspectivele laice, am o înțelegere pur dogmatică. Or, școala nu trebuie să fie dogmă, trebuie să-ți formeze discernământul, să îți dea de ales în cunoștință de cauză. Sigur că tu ai preferința ta, ții la punctul tău de vedere, la credința ta, dar prima datorie este să cunoști și să înțelegi ce zice cealaltă parte.
Lipsa acestei gândirii critice nu este cultivată în școală tocmai din cauza conservatorismului profund din societatea românească, cea care susține majoritar poziționările Bisericii?
Avem chiar lucruri mai grave de-atâta. Conservatorii spun că se schimbă ele, lucrurile, dar mai încetișor, nu le împingeți cu progresismul vostru să le schimbăm prea repede. Pozițiile reacționare sunt însă extrem de periculoase.
Curiozitatea epistemică, înțelegerea cauzelor lucrurilor și fenomenelor, cum le putem privi, cum le putem aborda, cum pot fi ele îndreptate sau dimpotrivă păstrate lucrurile acestea legate de raționament, argument, explicație, demonstrație nu sunt părțile tari ale educației în școala noastră.
Vedem marele spectacol dihotomic din societatea noastră, inclusiv pe rețelele de socializare sau în așa-numitele dezbateri. Ai impresia că asiști la proceduri pur bolșevice: cine nu e cu mine e împotriva mea.
Nu vreau să-l înțeleg pe celălalt, nu știu să discut civilizat cu el, în sensul experienței sale, a perspectivei sale, pe care nu vreau s-o pricep, cum și el ar trebui să mă înțeleagă pe mine, astfel încât să ajungem la o cât de câtă concordie socială.
Ne purtăm unii cu alții ca niște puberi pe maidan, dându-ne în cap, fără să știm despre ce este vorba și arătăm ceea ce suntem: o societate imatură moral, civic și politic.
Am ajuns la o chestiune care mi se pare paradoxală. Cum e posibil ca un partid care se revendică de stânga, social-democrat modern, este împotriva LGBTQ și alături de Biserică, în timp ce PNL și USR, care se revendică liberale, tac prudent?
Liberalii și socialiștii noștri fac parte din dreapta și stânga conservatoare.
PSD s-a creat și s-a dezvoltat prosper în siajul conservatorismului de stânga, orientare firească după căderea comunismului. Nu are mare legătură cu valorile social-democrate ale statului secular occidental.
PSD ia forma vasului în care se află, respectiv forma electoratului care trage mai mult, să zicem, pe o zonă de stânga legată de dreptate socială, pe care, în asociere cu inclinațiile ritualist-religioase ale politicienilor români, nu o tratează ca pe o problemă de dreptate socială, ci ca pe o problemă de milostenie. Vă mai dăm câteva sute de lei. Mărim și alocația socială.
Avem de-a face cu o corcitură de stânga bazată pe milostenie socială, nu pe dreptate socială, iar valorile lumii seculare nu fac parte din nucleul tare al așa-numitei lor ideologii sau doctrine.
În privința liberalilor, ei au descins din liberalii interbelici, foarte legați de formarea statului național și în același timp de entități colective.
Liberalii noștri nu au practicat în istorie liberalismul politic genuin din vest și anume axarea fundamentală pe drepturile individului și pe faptul că întregul stat se construiește ca prestator de servicii pentru interesele cetățenilor.
În același timp, le-a fost foarte străină secularizarea, respectiv faptul că religia trebuie tratată ca problemă privată a fiecăruia dintre noi, iar rolul statului este să stea la răscruce, astfel încât diverși sfinți să nu ia gâtul altor sfinți. Deci ca fiecare dintre noi să-și poată practica credința în mod liber.
Aceasta ar fi trebuit să fie fundamental o abordare liberală la ora actuală.
O parte dintre liberalii de frunte nu numai că nu au o gândire seculară, dar mai fac parte și din culte neoprotestante, sunt șefii lor, au o agendă foarte asemănătoare cu evanghelicii din Partidul Republican american. Adică fac parte dintr-o mare și iubitoare familie ultra-tradiționalistă.
Pot să-i înțeleg pe USR și, într-o oarecare măsură, pe REPER, care probabil că ar fi fost ceva mai explicit progresiști dacă erau lăsăți să trăiască.
Am impresia că toată lumea a început să se teamă, mai ales USR, de ascensiunea AUR. Ca să nu fie priviți ca dușmani ai poporului, ai credinței străbune, ai patriei, au devenit foarte prudenți în exprimare.
Ești perdant dacă atingi anumite pedale din curentul principal, inclusiv religia. E un fel de teamă care mie îmi amintește foarte bine de anul 2000 din România, în care chiar și partidele rezonabil-democrate, care doreau aderarea la UE, au fost mai prudente, pentru că Partidul România Mare avea un vânt periculos în pânze.
Dacă PRM câștiga, noi nu eram în UE. Dacă AUR câștigă, noi putem ieși din UE. Sunt mize existențiale majore.