Ce faci atunci când îți merge bine? Nu faci nimic! Și e calea cea mai sigură spre a pierde totul!
Pare apocaliptic descris, însă starea de confort care se instalează atunci când ești într-un loc pe care îl cunoști prea bine, făcând o activitate oarecum repetitivă, pe care o cunoști, evident, foarte bine, pare drumul sigur către plafonare.
Atunci când ai senzația că ai atins un vârf, ignorând că este doar unul din multele pe care ai puterea, energia și toate atuurile ca să le atingi.
Scenariul poate să fie doar unul dintre cele care stau la baza deciziei de a face o schimbare și a de a găsi curajul să renunți la o ”zonă dulce” (da, sună mult mai bine în engleză) pentru a te arunca în necunoscut și a escalada alte vârfuri.
Alteori curajul de a face o schimbare vine din pasiunile pe care ni le-am pus mereu în umbra unor activități considerate principale. Anii de pandemie pare că au scos pentru mulți la lumină aceste pasiuni, dar mai ales curajul de a le urma.
„Mi-e puțin dificil să povestesc despre curajul meu de a face schimbări, căci mie mi se pare că am fost prea puțin curajoasă, că am făcut prea lent sau cu prea multă precauție schimbările din viața mea.
Deși îmi dau seama că din exterior se vede altfel, pentru că multă lume mă întreabă același lucru: cum ai avut curaj să...?
Cred că nu privesc acțiunile mele ca un act de curaj și pentru că, odată făcute, odată asumate, mie una mi s-au părut cel mai simplu și firesc lucru. Curajoasă am fost la 18 ani când am decis că vocația mea în viață e de regizor și că voi da la Facultatea de film - fără nimeni în familie sau cercul de prieteni cu vreo legătură cu lumea artistică, fără nimeni din jur care să creadă că știu ce fac.
Și da, probabil că a fost o formă de curaj și să-mi asum în plină pandemie că nu am greșit deloc la 18 ani și că nu mă pot ascunde de ceea ce sunt după paravanul siguranței unui venit constant și a liniștii de a nu-mi fi criticate poveștile din sertar.
Între aceste două momente sunt ani buni în care mi se pare că am fost mai puțin curajoasă - mi-am construit o carieră solidă (foarte mișto de altfel! Să fac PR cultural a fost cu siguranță cel mai apropiat lucru de cine sunt când nu sunt regizor) care-mi asigura existența, mie și a celor care depind de mine, dar care nu umplea nici pe sfert cămara interioară.
Am ascultat vocile care-mi spuneau că nu e locul meu în lumea asta, că nu știu ce fac, că n-aș supraviețui nici un an... că nu am what it takes. Mi-a luat mai bine de 10 ani să le reduc la tăcere, așa că mi se pare cumva inadecvat să vorbesc tocmai eu despre curaj”, mi-a mărturisit Laura Ducu, omul din spatele multor proiecte de comunicare și un regizor în afirmare.
Pe Laura Ducu o vedeți cum are curajul de a face schimbări mergând la Teatrul În Culise (str. Alecu Russo, nr 12, București), pe 2 octombrie, când este premiera piesei sale – „All you need is luv”.
Nu doar ceea ce a spus despre schimbare mi se pare puternic pentru ideea de curaj pentru a explora, ci și alegerea pentru această piesă.
Dincolo de subiectul ei, dragostea stă în centrul multor acțiuni pe care le facem. Complexă și uneori neînțeleasă, dragostea este poate cel mai puternic motor care ne pune în mișcare. E adevărat că în ambele sensuri.
Dragostea pentru ceea ce și cum facem se traduce prin pasiune. Vizibilă! Apoi dragostea celorlați pentru noi și pentru a ne sufla în aripi reprezintă un alt doilea motor, la fel de puternic ca primul.
Mereu când luăm decizii delicate pentru viitorul nostru plin de incertitudini, avem nevoie de oameni care să creadă în noi și să ne fie alături chiar și atunci când drumul ales nu a fost cel mai bun.
Imaginând o prăpastie în care ai putea aluneca, devine mult mai simplu să ieși din ea când ai un braț întins sau umerii cuiva pe care să te ridici. Cu cât sunt mult mai mulți oamenii care suflă în aripi, cu atât „scara” devine mai sigură, iar drumul mai ușor de parcurs. Iar ajutorul pe care-l oferim celorlați este de cele mai multe ori gratuit.
Cuvintele cântăresc câteodată la fel de mult ca faptele, mai ales când vine vorba de a motiva oamenii care au curajul să facă schimbări. Nu știu ce-i așteaptă, dar se bucură că au oameni care cred în ei!
„Energia mi-o iau din fiecare întâlnire cu actorii la repetiții, din aplauzele de după spectacol, din a vedea că ceea ce am creat aduce reacții și trezește emoții. Îmi dă un sentiment de putere și motivație greu de pus în cuvinte chestia asta - să văd că ceea ce fac eu trezește emoții.
Iar dacă după spectacol omul pleacă și cu întrebări, gânduri care-i persistă în minte, dezbateri interioare este tot ce-mi pot dori. La începutul anului, a avut loc una din puținele reprezentații ale unui spectacol în care eu am crezut foarte mult, dar care a avut un proces de devenire mai dificil, înfruntând mult scepticism că ar putea fi fezabil pentru programul unui teatru independent sau că ar fi ușor de digerat.
La scurt timp după ea, cineva mi-a scris că după ce a plecat de la spectacol și-a re-evaluat intens temerile pe care le avea în a-și asuma ceva din viața sa, rezultând într-un final în decizia de a face schimbarea de care se temea de 3 ani. Și că după ce a făcut-o, s-a simțit ușurată și împăcată cu ea și că-mi mulțumește că am apăsat pe butoanele de care avea nevoie să aibă acest impuls.
În acel moment pentru mine nu a mai contat efortul meu, scepticismul din jur, incertitudinea zilei de mâine, am știut că a meritat și că acel spectacol și-a atins the greater pourpose. Pentru că eu cred în schimbările mici.
Poate nu pot să schimb Lumea, dar dacă aduc măcar o schimbare pozitivă în viața cuiva, contează. Pentru că poate de schimbarea aia mică avea nevoie persoana respectivă ca să schimbe ea lumea”, mai mi-a spus Laura Ducu.
Stă în puterea noastră să facem bine! La fel cum stă în puterea noastră să construim împreună o lume mai bună! Una în care să ne găsim (împreună) curajul pentru a face schimbări!
Împreună schimbăm lumea în care trăim!