De ce mulți români nu știu că Rusia este inamicul României? Pentru că românii nu-și cunosc istoria? Sau poate că, pur și simplu, frica de război îi face să pună pacea mai presus de justiție și morală?
Aproape 40% dintre români consideră că războiul din Rusia și Ucraina „ar trebui să înceteze cât mai curând posibil, chiar dacă asta înseamnă ca Ucraina să cedeze controlul unor zone Rusiei”. O cercetare sociologică făcută de European Council on Foreign Relations (ECFR) în zece state din Europa scoate la iveală că doar italienii și germanii vor în proporții mai mari decât românii oprirea conflictului cu orice preț.
Din acest studiu, România pare să fie un potențial punct de rupere în ecuația atât de delicată de susținere europeană a Ucrainei, fiindcă votanții aici, la fel ca în Italia, sunt destul de dilematici în privința opțiunilor pe care le au.
Această atitudine ține în mare parte de radicalizarea electoratului, de (in)capacitatea democrației de a-și demonstra virtuțile, dar și impactul propagandei.
Totuși, invazia Rusiei în Ucraina nu schimbă neapărat viziunea atlantistă a publicului din România, dar o relativizează și se poate observa un fenomen care încurajează naționalismul.
În cel mai recent Barometru de Securitate, făcut de Larics (octombrie 2022), la întrebarea, „Din punctul dvs. de vedere, România ar trebui să fie mai apropiată de Uniunea Europeană sau de Statele Unite ale Americii?”, 19% aleg UE, 5% mizează pe SUA, 25% consideră că țara trebuie să fie la fel de apropiată de ambele, în vreme ce peste 50% spun că „România ar trebui să își vadă în primul rând de problemele și interesele ei”.
Interesul național văzut în acest fel, autarhic, dacă nu chiar egoist, a devenit un subiect permanent de dezbatere la televiziunile de știri.
Naționaliști din diferite zone politice și sociale insistă asupra balanței autohtone dintre câștiguri și pierderi în raport cu Ucraina. Mulți dintre ei fac parte și din grupurile de militanți pro-familia, anti-avort și împotriva educației sexuale în școli.
Mica lor răzvrătire cotidiană contribuie la construirea edificiului naționalist, care la o adică se pregătește să joace împotriva Occidentului.
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) este doar supapa rămășițelor istorice care îi adună pe marii frustrați, cei rămași fără busolă după dispariția lui Vadim Tudor și cei care socotesc că nu mai există alt loc pentru exprimarea patriotismului, valorilor tradiționale și religioase.
Există însă un filon similar și în PSD, formațiune care în ultimii 30 de ani a baleiat între Est și Vest cu multă naturalețe. Nu demult Marcel Ciolacu a spus, în contextul dezbaterilor despre necesitatea aeronavelor militare pentru uz intern, dar și pentru trimis ucrainenilor, că „Oamenii au nevoie de soluţii, de un plan social şi economic articulat, nu de avioane".
Există cel puțin două motive serioase pentru ca liderul PSD să facă astfel de declarații: continuitatea din propriul partid și sondajele de opinie care le semnalează că ceva se schimbă la nivelul electoratului.
Cercetarea sociologică făcută de European Council on Foreign Relations împarte statele europene în trei categorii, în funcție de susținerea pe care populațiile acestora o acordă Ucrainei:
1) „verigile slabe” ale UE, Italia și România, unde primează preferința pentru terminarea imediată a războiului indiferent de consecințele pentru Ucraina;
2) „vestul ambiguu”, Franța, Germania, Spania și Portugalia, unde părerile sunt împărțite cu privire la modul în care ar trebui să se încheie războiul;
3) statele unde oamenii vor ca războiul să continue până la înfrângerea totală a Rusiei, Estonia, Polonia, Danemarca și Marea Britanie.
Cu toate că guvernele Poloniei și României sunt printre cele mai active în sprijinul Ucrainei, populațiile celor două state au orientări total diferite: polonezii sunt cei mai războinici în sensul susținerii Ucrainei în războiul cu Rusia, iar românii cei mai pacifiști.
Aceste tendințe au evoluat încă de la jumătatea anului trecut:
- în Polonia 77% erau pentru tăierea totală a relațiilor economice cu Rusia; În România doar 45%;
- 74% dintre polonezi voiau să se oprească definitiv importurile energetice din Rusia, prin comparație cu doar 51% dintre români;
- 71% dintre polonezi, față de 39% dintre români, erau pentru întreruperea relațiilor diplomatice cu Rusia;
- 73% dintre polonezi și doar 40% dintre români susțineau oprirea tuturor contactelor culturale cu Rusia (ECFR, iunie 2022).
Astăzi, doar 32% dintre români consideră Rusia un adversar, 15% cred că este un „partener necesar”, iar 37% nu știu dacă dacă Rusia este „prieten” sau „dușman”.
Cu aceste scoruri, România obține un alt loc fruntaș alături de Italia, în vreme ce balticii și nordicii văd în proporție de peste 70% în Rusia un inamic.
De ce sunt românii atât de împăciuitori cu Rusia? Poate pentru că au uitat cum au preluat rușii puterea după al Doilea Război Mondial? Poate pentru că spre deosebire de Polonia, traumele istorice ale românilor sunt mai mici?
Sau poate că pur și simplu din generațiile Războiului Rece cei care îi așteptau pe americani au început să dispară, iar mulți tineri nu înțeleg că Ucraina se află în legitimă apărare?
E posibil ca schimbul de generații să aibă ca efect politici populist-naționaliste de tipul Viktor Orban. Sau poate că în acest conflict, în care se știe că România joacă un rol important, românii se așteptau ca țara lor să câștige ceva?
În plus, ministrul de Externe, premierul și președintele n-au știut să elimine știrile false, teoriile conspirației și mitul paratrăsnetului, în așa fel încât România să nu pară că s-ar fi sacrificat în favoarea Ucrainei: n-au știut să explice care a fost situația agricultorilor români, chiar au fost defavorizați la export în favoarea ucrainenilor?
Să spună din timp, fără să le dea muniție naționaliștilor ce s-a întâmplat pe canalul Bâstroe și pe brațul Chilia? Să vorbească despre ajutorul pe care îl dă Bucureștiul Kievului în mod transparent, fiindcă doar așa pot fi contracarate dezinformările.
E posibil să găsim un răspuns și în zicala preferată a românilor „Să moară și capra vecinului” (86%, CURS 2005), din care ar putea rezulta o oarecare invidie pe faima Ucrainei, pe laudele zilnice față de eroii și politicienii acestei țări, care spre deosebire de liderii români știu cum să defileze în fața lumii.
Românii n-au devenit pro-ruși, dar nici nu sunt de acord cu prelungirea războiului, mai ales fiindcă le e teamă de o extindere a conflictului spre România. Din această aritmetică pro-Ucraina, dar anti-război se înțelege că în România propaganda a avut efecte importante în favoarea Rusiei, inclusiv prin fragmentarea și mai mare a societății autohtone.
Sabina Fati