Nu demult una dintre poveștile de succes ale Uniunii Europene, astăzi, România a devenit o verigă slabă care poate compromite cea mai bună carte a UE în fața Rusiei: solidaritatea. Și totuși, cum au devenit românii, cu o istorie deloc bună cu Rusia, cei mai dispuși să lase victima, Ucraina, să cedeze?
Înainte de apariția sondajului internațional care arată că europenii – mai puțin românii și italienii – sunt astăzi mai deciși să sprijine Ucraina, în pofida costurilor sociale cauzate de criza gazului, creșterea prețurilor și fondurile alocate Ucrainei, istoricul austriac de origine elvețiană Oliver Jens Schmitt remarca într-un dialog cu spotmedia.ro paradoxul ca în România detestarea Rusiei să fie diminuată. Profesorul Schmitt a explicat apoi pe larg, într-o analiză amplă despre influența lui Putin la București, care sunt cauzele, de la personaje filo-ruse și instituții de propagandă moscovită, până la permeabilitatea societății la narațiuni resentimentare sau false.
Rusia este în general văzută ca un „adversar” sau un „rival” de fiecare țară europeană participantă la sondaj (Noul raport al ECFR – Fragile unity: Why Europeans are coming together on Ukraine (and what might drive them apart) – este bazat pe sondajul de opinie realizat de YouGov și Datapraxis în Marea Britanie, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Italia, Polonia, Portugalia, România și Spania). Această poziție a fost cea mai pronunțată în Danemarca (82%), dar a fost puternică și majoritară în Estonia (79%), care are graniță terestră cu Rusia, dar și în Polonia (79%), Marea Britanie (77%), Germania (69%), Spania (65%), Franța (59%), Portugalia (57%) și Italia (54%).
Cel mai slab răspuns s-a înregistrat în România, acolo unde 44% dintre respondenți (totuși o pluralitate) au fost de părere că Rusia este un „adversar” sau un „rival”.
Ar fi însă greșit să credem că România a fost țintă a Kremlinului în războiul hibrid doar în ultimele luni. Tocmai pentru că existau deja un fundal fertilizat și conexiuni cu instituții/personaje publice, intensificarea propagandei infuzate sau manipulate de Kremlin a avut succes în ultimele luni.
„Un sondaj publicat în ianuarie 2022, adică cu puțin timp înainte de începerea războiului de agresiune rusesc, arăta și el o imagine cu mai multe straturi: 42% dintre români se declarau atunci dispuși să accepte dezavantaje economice pentru a apăra Ucraina în caz de urgență, iar 77% dintre români susțineau orientarea țării către Occident.
Cu toate acestea, sondajul a arătat, de asemenea, că imediat înainte de atacul rusesc, 23,3% dintre români aveau încredere în Vladimir Putin, ceea ce nu este deloc puțin într-o țară tradițional critică la adresa Rusiei, mai ales având în vedere fapte precum ocuparea Transnistriei sau anexarea Crimeei cu încălcarea dreptului internațional. Faptul că doar 33,1% dintre români și-au exprimat încrederea în președintele american adaugă la tabloul ambiguu.
De asemenea, este remarcabil faptul că generația mai în vârstă este în mod clar mai critică față de Rusia decât cea mai tânără, care nu a cunoscut personal comunismul. Aparent, persoanele sub 30 de ani sunt influențate în mod special de rețelele de socializare, cum ar fi TikTok, și de propaganda acesteia.
Deși războiul de agresiune al Rusiei a redus disponibilitatea de a simpatiza în mod deschis cu Putin, este evident că propaganda regimului de la Moscova nu este lipsită de rezonanță în România.
Această imagine este confirmată de un alt sondaj realizat de LARICS cu sprijinul Ambasadei SUA în România (Barometrul de Securitate a României, octombrie 2022): potrivit acestuia, aproape jumătate dintre români cred că Ucraina şi Occidentul ar fi responsabili pentru invazia rusă în Ucraina - aceasta este una dintre principalele teze ale propagandei rusești, care se pare că funcționează cu mare succes în România", arată Oliver Jens Schmitt.
Teoria spune că fake news-urile nu sunt minciuni grosolane, ci, din contra, conțin bucăți de adevăruri mixate într-un context nepotrivit, cu intenția de a modifica/perverti percepții. Nu mai reiau cele trei mai narațiuni astfel manipulate de Moscova, ale căror germeni nu trebuie să fi fost sădiți de Rusia, care știe însă exact când să apese pedala unor falii deja existente – minoritatea română din Ucraina, canalul Bâstroe și preoții ortodocși români ostracizați de Kiev.
E însă cât se poate de evident că toate aceste narațiuni, care mixează sfert-adevăruri și emoții negative, au fost cele care au contribuit decisiv la transformarea României în ceea ce sondajul la care a lucrat și politologul Ivan Krastev, remarcabil pentru cărțile despre Europa de Est, numește veriga slabă a UE.
Totuși, înseamnă asta că românii sunt incapabili nu doar de empatie cu ucrainenii care sunt bombardați, uciși, dislocați, ai căror copii sunt răpiți și deportați în Rusia, ci și de ținută morală? În primele săptămâni ale invaziei militare a Rusiei în Ucraina, imaginile de la punctele de trecere a frontierei cu Ucraina arătau o solidaritate emoționantă. S-a erodat solidaritatea?
Ipoteza pe care o creditez este mai degrabă cea a paradoxului românesc care ne-a definit de atâtea ori istoria și pe care Mihail Sebastian îl descria cel mai acut: românii sunt incapabili să fie incompatibili. Nu se vrea o generalizare, ci doar o explicație socio-umană a paradoxului de a fi empatic cu ucrainenii, vrând în același timp ca apărarea lor să nu ne coste nimic. Real, nici nu ne costă foarte mult, în afara acestei imagini dezastruoase de abdicare morală pe care o transmitem Uniunii Europene.
Această incapacitate de a fi incompatibili nu e însă în vreo genă, dar e de găsit în educația și cultura extrem de precare pentru o parte mare a societății. Pe de o parte, calitatea slabă a sistemului de educație, limitarea cronică a accesului la cultură, la bibliotecă, în primul rând, istoria de manual prezentată încă în grilă triumfalistă și, pe de altă parte, discriminarea socială – România e țara în care, spun studiile Salvați Copiii România, dacă te naști într-o familie în care părinții nu au mers la școală, nici tu nu vei avea acces complet la educație.
Ce nu reușesc românii care vor un sprijin mai mic pentru Ucraina să vadă, și aici se vede nivelul slab de educație și cultură, este că binele lor, bunăstarea românească nu sunt de sine-stătătoare, ci depind de democrația, libertatea, pacea și bunăstarea celorlalți, „neromânii”. Nu trăim izolat între Carpați și Dunăre, ajungându-ne roadele pământului, ci în cele mai mici elemente cotidiene suntem interconectați cu restul lumii. De salvarea Ucrainei depind și Uniunea Europeană, și România, și Republica Moldova.
Dar pentru a putea vedea întregul, e nevoie de cultură istorică, politică, de repere culturale, umaniste, de cărți citite în copilărie și după. Ăsta e rolul major al educației, să te facă să te pui în pielea celui căruia i se întâmplă un rău, adică să simți acel rău tranzitiv, ca și cum ți se întâmplă ție, în virtutea umanității comune.
Slăbiciunea sistemului educațional este unul dintre cele mai importante obstacole în calea stabilizării democrației și a statului de drept în România. Nivelul scăzut al educației școlare face societatea deosebit de vulnerabilă la dezinformare. Ca un contra-model, ar putea fi menționată Finlanda, o țară în care oamenii citesc mult și unde școlile învață sistematic cum să se descurce cu social media și dezinformarea. În plus, există o presă profesionistă și critică. În consecință, societățile bine educate sunt mai puțin susceptibile.
Oliver Jens Schmitt
Totuși, educația nu se obține peste noapte și e ceea ce conducătorii politici ai României știu. E greu de acceptat că tocmai în acest context reforma educației e transformată într-o mare ratare națională, la scenă publică, acutizând și mai tare clivajele sociale.
Românii nu au compasul moral mai disfuncțional decât al altora, dar nu au nici politicieni care să-și asume decizii bune și care să nu transforme țara într-un stat mediocru, irelevant, și poate că nu mai au nici norocul despre care vorbea P.P. Carp, care era mai puțin noroc și mai mult o elită culturală dornică să ridice România.