Noi tacem și facem, nu? Sau cel puțin așa spunem. Și atunci de ce spunem cu zgomot lucruri care ar putea fi mai întâi discutate diplomatic și mai ales în folosul cui? Nu din orice se poate scoate capital politic, așa cum nicio “mare coaliție” nu poate suplini nevoia unei “alternative”, chiar dacă aceasta e AUR.
Ce face AUR este să umple un gol: dacă PNL și PSD sunt acum o singură “echipă”, nu înseamnă că nu există votanți care să i se opună, așa cum nu înseamnă nici că cele două mari partide își pot pune susținătorii laolaltă.
Aici intervine AUR, rupând voturi de la PNL și PSD concomitent și reprezentând pe cei care se simt nereprezentați, explică analistul politic Radu Magdin, într-un dialog cu Spotmedia.ro.
Am văzut un eurobarometru recent, care arăta că românii sunt printre cei care susțin cel mai puțin ajutorul pentru Ucraina. Cum s-a ajuns aici? În fond, în primele zile ale războiului, imaginile de la frontiere, solidaritatea românilor au fost cele care ne-au poziționat diferit. Care sunt cauzele?
Suntem o țară nevorbită, ca explicare/poveste, între lideri și popor. Gestionăm doar realitatea media tactică de 24h și urgențele și ignorăm strategicul în comunicare, deși spuneam că suntem lider regional.
Eurobarometrul citat arată, într-adevăr, faptul că 25% dintre români dezaprobă furnizarea de ajutor umanitar ucrainenilor afectați de război și este cel mai mare procent înregistrat la nivelul UE.
În același timp, 75% dintre români nu împărtășesc această opinie, ceea ce reprezintă, totuși, un procent semnificativ.
Cred că trebuie să privim lucrurile din mai multe perspective și să pornim, fără îndoială, de la faptul că acest sondaj surprinde o realitate de moment și nu neapărat o tendință durabilă, căci solidaritatea românilor față de ucrainenii greu încercați a fost și este în continuare evidentă.
Însă rămâne problema de bază, o conversație națională de calitate pe teme de interes regionale și globale.
O reticență, în ultima perioadă, ar putea avea diferite cauze: în primul rând, suntem extrem de preocupați și de propria situație economică, de creșterea accelerată a prețurilor și a tuturor cheltuielilor, astfel încât este cumva de așteptat ca unii dintre noi să considere ajutorul acordat o sursă de presiune suplimentară din punct de vedere bugetar, cu efecte asupra bunăstării noastre.
Apoi, au existat diverse relatări, mai mult sau mai puțin obiective, legate de problemele apărute în acordarea acestui ajutor umanitar, care nu țin în niciun caz de beneficiarii din Ucraina, ci de organizarea noastră pe plan național.
O altă cauză, la fel de valabilă, este și nivelul de dezinformare și propagandă. Suntem de mulți ani într-un război informațional ale cărui mecanisme sunt turate la maximum în acest război. Portretizarea negativă a refugiaților ucraineni este un mecanism propagandistic clasic, prin care Rusia și diverși proxy ai săi urmăresc să semene neîncredere în obiectivul Occidentului democratic de a sprijini Ucraina și să slăbească, pe termen mediu și lung, eforturile noastre comune. Și iată că funcționează, din păcate.
Nu trebuie să pierdem din vedere că ajutorul nostru este acordat unei țări care a căzut victimă agresiunii totale a Rusiei, iar oamenii pe care îi sprijinim, prin livrări de ajutor umanitar sau prin primirea lor în țara noastră, sunt oameni care trec prin drame greu de înțeles.
În același timp, indiferent de opiniile de moment, ajutând Ucraina, ne ajutăm pe noi înșine. România, de altfel, oferă facilități importante de tranzit și pentru alte țări care trimit ajutoare umanitare, prin hub-ul deschis la Suceava, ceea ce arată că suntem nu doar solidari, ci și un interlocutor serios când vine vorba despre acest subiect.
Am avut recent acest dosar al canalului Bâstroe, zgomotos prezentat la București chiar de autorități. Cum a fost tema gestionată și care sunt consecințele, ce a rămas în urma ei?
Momentul lansării a fost prost ales: chiar dacă e posibil să avem dreptate, trebuie să facem lucrurile cu cap, pe fond și ca rostogolire de mesaje.
Unele probleme se rezolvă discret, dacă nu, abia atunci comunici public, și în baza unui plan, astfel încât să nu pară că doar ai mutat cartoful fierbinte în coaliție sau ai jucat cartea patriotismului încă un ciclu media de 24 de ore.
Spun asta, pentru că, dacă avem dreptate pe fond, e bine să o spunem, dacă nu reușim să obținem satisfacție în tăcerea care ne place, căci noi tăcem și facem, nu? Sau cel puțin așa spunem.
Alegerea momentului e iar importantă, căci mai bine se ieșea cu o săptămână înainte sau după vizita lui Biden în regiune, e ciudat că tu zici ceva de ucraineni, când Zelenski se îmbrățișează cu Biden, spun asta ca narativ românesc, de noi ca partener american apropiat și sincronizat.
Cred că e foarte clar pentru toată lumea că această temă a fost “ridicată” pe agenda politică națională într-un mod artificial, mai ales în contextul în care o lume întreagă a marcat un an de agresiune rusă în Ucraina.
Este firesc să ne preocupe pe toți o problemă precum dosarul canalului Bâstroe, să cerem explicații și să avem un dialog deschis și onest cu partea ucraineană, dar faptul că a existat un vid informațional la început a dat naștere unor poziționări mult peste limită, mai ales în primele zile.
În urma ei, sper că a rămas o lecție clară: nu orice temă generează capital politic, oricât de “nobilă” ar fi în percepția noastră, iar contrări de genul celor pe care le-am văzut nu fac decât să adâncească neîncrederea despre care vorbeam mai devreme.
Canalul Bâstroe trebuie să rămână pe agenda bilaterală, alături de sprijinul masiv pe care îl acordăm Ucrainei și care contează inclusiv în ochii partenerilor noștri. Ne putem comporta mai departe cu tact și perseverență sau putem face un joc din care nu are nimeni de câștigat.
E bine sa fim patrioți, mai patrioți, dar cu cap și cu consecvență, e un maraton această transformare inteligentă, nu un sprint.
Avem agenda provizorie a JAI, din martie, chestiunea aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen nu e acolo. Ce șanse reale sunt să aderăm în acest an și ce trebuie să facem pentru asta? Și cine: România sau UE?
Cred că, după eșecul din decembrie anul trecut, am învățat inclusiv lecția asumării și a nevoii unei strategii clare pentru atingerea unui astfel de obiectiv. Nu ne putem comporta ca și cum fiecare reuniune JAI care nu include acest subiect este o nouă palmă dată României, pentru că acum știm clar unde este problema, iar ea nu este la noi, cel puțin din punct de vedere tehnic.
Șanse de aderare în acest an sunt, însă nu trebuie să ne pripim în niciun fel, pentru că este clar și un exercițiu de (re)construcție a sprijinului la nivel european.
Chiar și după rezultatul de anul trecut, au rămas semnalele pozitive pentru România din partea tuturor țărilor membre UE și Schengen, mai puțin Austria.
Avem o “rețea de sprijin”, dacă vreți, pe care trebuie să o consolidăm și ca acțiune la nivel înalt, în perioada următoare. Este necesară asumarea clară a acestei teme la Victoria și la Cotroceni, inclusiv pe o strategie care să implice atât acțiunea la nivelul UE în răspuns la solicitările Austriei (mă refer la combaterea migrației ilegale, care s-a dovedit că nu are legătură cu România), cât și un plan de țară clar pentru noi.
Ce ne dorim, concret? Ne dorim Schengen, poate pe viitor zona euro, ne dorim să fim un pol de stabilitate la Marea Neagră, un aliat de încredere în NATO, un partener cu adevărat strategic pentru SUA. Astfel de obiective nu pot fi atinse decât dacă facem lucrurile corect și nu ardem etapele necesare.
Obiectivele noastre nu încep și nu se termină cu aderarea la Schengen, așa că lecția cea mai relevantă este că trebuie să construim constant și serios, căci nu avem “luxul” de a concentra doar pe un singur obiectiv, fie el și unul important, în așa fel încât să ne poticnim în termen după termen.
Sondajele interne ale partidelor arată, știm pe surse, că AUR suflă în ceafa PNL. Cum a crescut AUR, care e potențialul real, cât de sus poate să urce și ce anume îi determină ascensiunea? Părea în cădere, la începutul războiului dus de Rusia în Ucraina.
Fac mult teren, oamenii îi pipăie, nu îi văd prioritar doar la TV, comunică clar, par fermi și consecvenți, capitalizează astfel porțiunea de nemulțumire populară.
Ca să continui însă întrebarea dumneavoastră, era o cădere așteptată, pentru un partid care promova în mod fățiș narativul rus. Era, de altfel, și un instinct normal al celor care îi susțineau să fie reticenți pe moment în a-și declara o astfel de opțiune. Dacă AUR și-a schimbat sau nu orientarea, nu putem ști cu adevărat, însă este clar că au învățat să “facă opoziție” într-un mod ceva mai profesionist decât la început.
Dacă ne raportăm la creșterea AUR, indiferent cât de mult s-ar apropia de un partid sau altul, un lucru e clar: țara are nevoie de partide de opoziție. Nicio “mare coaliție” nu poate suplini nevoia unei “alternative”, chiar dacă suntem sau nu de acord cu ea.
Ce face AUR este să umple un gol: dacă PNL și PSD sunt acum o singură “echipă”, nu înseamnă că nu există votanți care să i se opună, așa cum nu înseamnă nici că cele două mari partide își pot ţine susținătorii laolaltă.
Aici intervine AUR, rupând voturi de la PNL și PSD concomitent și reprezentând pe cei care se simt nereprezentați. Sunt fenomene firești în orice sistem politic democratic, așa că nu ar trebui să ne surprindă nici dacă va continua să crească.
Și este o lecție aici și pentru partidele care fac parte din “establishment”, mai ales în perspectiva anului electoral 2024: există o mare de votanți nemulțumiți, în mod latent sau fățiș, care poate genera inclusiv surprize electorale de ultim moment.