„Ce-mi pare cel mai rău e după ceapă. Gustul acela de ceapă de apă, din Donbas, nu-l mai regăsesc”. Această mărturisire simplă, gustul banal al unei cepe care pare că se găsește peste tot, descrie ce înseamnă războiul pentru victimele lui.
Sunt milioane de oameni dislocați din Ucraina. Mame plecate doar cu copiii lor, copii care au fost luați de bunică și aduși la adăpost într-o țară în care bombele nu lovesc, oameni ale căror vieți au fost rupte în câteva ore și de atunci se împart între ce a fost viața și ce e acum.
Mărturisirea atât de simplă despre ceapă ne-a făcut-o scriitoarea ucraineană Oksana Zabușko, într-o seară de la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, unul dintre scriitorii de forță ai Ucrainei, care scria tocmai despre identitate.
A doua zi, am reîntâlnit-o pentru un interviu. „Unde locuiești acum?”, o întreb. O întrebare care o sâcâie și care scoate la suprafață trauma. „Uite, nu știu unde locuiesc. Știi, țara mea este atacată barbar. Nu știu dacă voi mai avea casă. Am fost invitată peste o lună la un festival de literatură din Europa și organizatorii m-au întrebat, cum e firesc, de unde să-mi ia bilet de avion, de unde voi veni. Și atunci mi-am dat seama că eu nu mai pot avea viața unui om obișnuit, nu știu decât ce a fost viața mea și ce e acum, un bagaj. Nu știu unde voi fi. Și dacă aș vrea să fiu undeva, atunci aș vrea să fiu acasă”.
Acest mic detaliu despre războiul dus de Rusia în Ucraina, dezrădăcinarea vieților, este unul dintre cele mai insuportabile.
Una dintre mamele venite cu copilul în brațe în România, în primele zile din martie 2022, se întoarce azi acasă, în plin război. O altă mamă a două fetițe căuta unde să-și lase copilele pentru câteva zile, să se ducă acasă, în Ucraina, să-și îngroape soțul, măcar atât, dacă nu a putut să stea lângă el. Acasă le va fi acum acolo unde e mormântul, așa că trebuie să-l știe.
Aceste mame au auzit zilele trecute la știri că românii sunt printre europenii care ar vrea ca Ucraina să nu mai fie sprijinită. Un alt sondaj de zilele astea arată că susținerea românilor se situează la puțin peste 60 de procente.
Nu au românii un compas moral defect sau mai compromis decât al altor europeni și, dacă e să înțeleagă dezrădăcinarea, se pot uita la propria istorie. O pot citi pe Anița Nandriș-Cudla. Pe Oskar Pastior. Pe Herta Muller, pe Norma Manea și tot așa.
În cu totul alte proporții, se pot uita la valurile de dezrădăcinări din România ultimilor decenii, la sentimentul că nu te mai poți întoarce acasă și casa ta nu e lovită de bombele rusești. Atunci, de ce nu o fac? Cum e posibil, uman, să crezi că poți întoarce privirea și să pretinzi că se pot face lucruri mai bune cu banii cu care Ucraina este ajutată?
- În primă instanță, sentimentul de dezrădăcinare al românilor nu îi privește doar pe cei plecați, ci și pe cei rămași. Pe ei nu-i lovește bomba rusească, casa lor rămâne în picioare și, totuși, sentimentul că rădăcinile le sunt distruse e foarte puternic. E vorba aici despre parazitarea relației dintre oameni și stat, alimentată cu bună-știință sau doar prostie de politicieni gata să ia voturi din orice, chiar și din absenteism. Or, asta îi face să se simtă pe cont propriu, în pericol permanent în spitale și discriminați de puterea celor care au acces mai mare la rețelele de corupție, ceea ce se traduce în școală mai bună pentru copil, meditații și acces la sistemul de relații.
Spre deosebire de această categorie a dezrădăcinaților români, ucrainenii știu (în sensul speranței) că au lideri care se îngrijesc să le ude rădăcinile, să aibă unde să se întoarcă și de unde să reconstruiască. Nu e aici o preaslăvire a Ucrainei, ci un element firesc de reprezentare, între stat și cetățenii care nu se simt abandonați.
- Explicația de psihologie socială nu ar sta în picioare, dacă resentimentul social nu ar fi hrănit. Or, există o zonă puternică de propagandă care le picură românilor otravă în urechi: „dar de ce banii care se duc în Ucraina nu hrănesc copiii români. Ei nu sunt săraci?”.
Ba da, copiii români sunt printre cei mai săraci din Europa, iar sărăcia educațională este cruntă: România, spun studiile Salvați Copiii, este țara în care trecerea de la o clasă socială la alta este spre zero pentru copiii născuți în medii vulnerabile. Niciun ban european, și fonduri sunt, nu poate însă ține loc de guvernare, de politici publice integrate, care să înțeleagă că dreptul la educație înseamnă mereu și educație de calitate.
- Lipsa speranței sociale. Atâta vreme cât cei mai mulți români (sau o parte importantă dintre ei) se simt blocați între ineficiența statului (că e ticăloșie, că e prostie, dilema din care nu mai ieșim) și nevoia de recunoaștere a propriilor eforturi („dacă eu îmi fac bine treaba, de ce țara tot aici e?”), ei devin vulnerabili la retoricile polarizante, doar că polarizarea se întâmplă pe teme care nu le rezolvă niciodată problemele reale – spitalul, școala, strada.
Ceapa Oksanei Zabușko nu are cum să se găsească în altă parte decât în Ucraina ocupată și lovită zilnic la ordinele unui personaj politic din categoria marilor malefici, pentru că așa are unde să se întoarcă, când va fi. De aceea, nu ar accepta să spună că s-a așezat în altă parte.