Duminică se împlinește un secol de când, la 2 iulie1923, s-a produs în țara noastră unul din cele mai grave accidente de cale ferată din istoria țării, în gara Vintileanca, județul Buzău.
Conform datelor oficiale, au murit acolo 66 de persoane și au fost rănite altele 106. Potrivit unor informații din presa vremii, numărul morților s-ar ridica la 90, iar cel al răniților la peste 200.
Un lung proces, care implica atunci nu numai funcționari ai sistemului feroviar, ci și personalități politice ale vremii, s-a finalizat prin condamnarea unui singur angajat, găsit vinovat pentru toată catastrofa: legendarul acar Ion Păun, intrat în închisoare și ajuns ulterior în legendă.
Cap de familie, cu soție și patru copii, acarul Păun a executat 10 ani după gratii și a murit la câteva zile de la eliberare. Puțină lume știe însă că, la nici o lună după moartea celui găsit singur vinovat pentru tragedia care zguduise țara, s-a rejudecat, iar acarul Păun a fost… achitat!
Vestea neașteptată despre achitarea acarului Păun a produs un asemenea șoc emoțional asupra fostei sale soții, încât aceasta a făcut un accident vascular cerebral și a murit. N-a putut beneficia nici măcar de despăgubirea substanțială pe care, conform verdictului, urma să i-o plătească statul.
Dar faptul că dosarul juridic al cazului s-a închis definitiv nu înseamnă că și cazul a fost șters cu buretele din atenția opiniei publice. Dimpotrivă, cercetări de ordin tehnic și administrativ au stabilit un cumul de situații care, fiecare în parte, ar fi putut contribui la producerea sau amplificarea catastrofei. Le voi menționa aleatoriu, deci nu în vreo ordine ce ar deriva din importanța sau gravitatea lor.
- Șeful gării Vintileanca, Georghe Drăgoi, în loc să fie în acea zi la serviciu, ceea ce i-ar fi putut oferi prilejul să verifice cum își face acarul datoria, se găsea chiar în tren, în calitate de călător. Rănit grav, șeful gării a fost îngrijit și însănătoșit, dar conjunctura l-a scăpat de atenția anchetatorilor.
- Expertiza tehnică arăta că acarul își făcuse datoria și acționase corect asupra macazului. La rândul său, macazul a declanșat semnalul de „linie liberă”, de îndată ce a fost acționat. Dar instalația era defectă și n-a efectuat mutarea ca atare a liniei pe noua poziție.
- La ieșirea din gara Mizil, acceleratul avea o întârziere de cinci minute, iar mecanicul și-a propus s-o recupereze, mărind viteza. Astfel, a intrat în macaz cu 50 km/oră, ceea ce amplifica proporțiile tragediei.
- Starea precară a materialului rulant a agravat accidentul. Componența trenului nu satisfăcea solicitările, ca număr de vagoane. Cu urmare, acceleratul circula cu călători agățați pe scări, între vagoane, pe tampoane și, foarte mulți, pe acoperișuri. Aceștia s-au expus cei dintâi accidentării.
- Poliția feroviară, precum și cea comunală, nu s-au dovedit operative. Mai rapid decât Poliția au intervenit hoții, apăruți la scurt timp după accident. Ei furau valizele, jefuiau bagajele, dezbrăcau cadavrele și chiar îi deposedau de bunuri și haine pe cei răniți, incapabili de a se apăra.
- Întâmplător, avea loc în acele zile târgul anual Drăgaica, la Buzău. Traficul de călători sporise, dar CFR nu s-a gândit să mărească numărul de vagoane. Aglomerația se triplase în raport cu alte zile ale anului.
- Cercetările au arătat că starea tehnică a macazurilor din gara Vintileanca nu fusese verificată de câțiva ani, iar regulamentul prevedea obligația căilor ferate de a face verificări „periodice”, fără să specifice durata respectivelor perioade.
- La proces, acarul inculpat a susținut că raportase organelor superioare despre defecțiunile tehnice constatate la macaz, dar raportul său nu a avut niciun ecou. Vina însă nu părea să cadă asupra administrației CFR, ci tot a acarului, care n-a revenit la reclamația sa, neluată în seamă de superiori.
- La producerea catastrofei, acarul Ion Păun a fugit de la locul faptei, predându-se abia după cinci zile. Situația a fost atunci interpretată ca o recunoaștere de către el a vinei sale.
Evenimentul a constituit multă vreme cap de afiș al presei din România, a fost mult mediatizat în întreaga Europă și, deodată, după pronunțarea sentinței, cazul a trecut în uitare.
N-a rămas în memoria publică decât condiția acarului, cel pus să plătească el singur toate oalele sparte de toți ceilalți.
Paradoxul este că singurul prezent la serviciu în acea zi, singurul care respecta regulamentele, făcându-și îndatoririle, a fost acarul. Exact cel condamnat și, în cele din urmă, achitat, după ce executase întreaga pedeapsă.
Deși potentații vremii lăudau hărnicia dovedită de autorități pentru înlăturarea efectelor dezastrului, în parametrii obișnuiți de astăzi, am aprecia o oarecare lentoare. Căci primul tren cu răniți a plecat spre București la orele 18, respectiv la șapte ore după accident, timp în care victimele sufereau gemând și sângerând în câmp deschis.
Presa n-a pierdut ocazia să arate cu degetul spre vinovați, tot mai sus, ajungând până la ministrul Transporturilor, general (în rezervă) Traian Moșoiu. Aici însă ținteau în gol, întrucât generalul era o personalitate de mare notorietate în România. Fusese unul din principalii comandanți care au desfășurat cu succes în 1918-1919 campania de eliberare a Ardealului, încununată în cele din urmă cu înfăptuirea României Mari.
Generalul Traian Moșoiu s-a bucurat totdeauna de înaltele aprecieri din partea regelui Ferdinand, fiind numit în cele mai înalte funcții ale statului român. În perioada interbelică, posteritatea recunoscătoare i-a ridicat un monument generalului Traian Moșoiu, în apropierea castelului Bran. Se putea atinge cineva de o asemenea personalitate?
Și, cum generalul era tabu, s-au mai lipit de acest statut și alții, din ce în ce mai mulți, până n-a rămas decât un singur vinovat, proverbialul acar, cel care a ispășit zece ani de închisoare plătind o vină a multora, pentru care, în cele din urmă, el a fost achitat. Achitat, cum spuneam, post mortem.
Dar, după moarte, imaginea lui a început să vibreze mai insistent ca oricând, până a intrat în legendă, ajungând prototipul celui care, el singur, plătește vina altora, anume pentru ca ei să iasă basma curată și să se bucure de viață, în timp ce el plătește și ispășește.
C’est la vie, monșer!