Finanțarea este cea mai mare problemă a sistemul sanitar românesc, dar chiar și dacă am pune acum 1 miliard de euro pe masă sistemul nu ar putea să îl absoarbă, pentru că nu există know-how de implementare a marilor proiecte în sistem, de aceea, la Ministerul Sănătății se organizează acum o agenție pentru derularea marilor proiecte, precizează medicul Adrian Wiener, care este și deputat USR.
”Nu e suficient să ai bani, trebuie să știi și cum să îi investești ca să se traducă în creșterea calității actului medical”, mai subliniază Adrian Wiener în partea a doua a interviului acordat SpotMedia.ro, în care descrie cele trei mari probleme ale sistemului sanitar românesc, avansând totodată și soluții realiste pentru ele.
De profesie medic și având o solidă pregătire în Managementul Serviciilor de Sănătate, Adrian Wiener este acum deputat, după ce în legislatura trecută a fost senator USR.
El este cel care la scurt timp de la debutul pandemiei de Covid-19 s-a întors să lucreze în spital, mai întâi la Spitalul Clinic Județean de Urgență din Arad, apoi ca medic-coordonator la Spitalul din Grădiște dedicat pacienților infectați cu noul coronavirus.
Aveți o experiență bogată în domeniu și o pregătire pe măsură. Spuneți-ne care sunt cele mai mari 3 probleme din sistemul nostru sanitar și ce soluții propuneți dvs pentru rezolvarea lor.
Cred că, în primul rând, este vorba de finanțare. Nu neapărat ca și cotă din PIB, ci ca și capacitate a sistemului de a absorbi eficient finanțarea respectivă.
Ordonatorii de credite (autoritățile locale sau chiar ministerul) pot repartiza constant sume mici spre medii pentru reparații capitale și investiții în spitale, dar aceste sume nu ajung niciodată pentru construirea de noi clădiri (desigur, confortul în cele vechi crește).
Această paradigmă, această filosofie de a finanța sistemul nu va duce la înnoirea marii infrastructuri.
Părerea mea este că trebuie să existe un Fond național pentru Marea Infrastructură, dedicat exclusiv contrucției de clădiri noi. Trebuie găsită această resursă. Modul actual de a le finanța, evident limitat de disponibilitatea financiară, nu este de natură să ducă la noi spitale în România, la standarde moderne, cu siguranța pacientului inclusă în standardele de construcție ș.a.m.d.
Desigur că și finanțarea în sine e o problemă. Faptul că avem cea mai mică alocare din UE (și per pacient, și ca procent din PIB) este o problemă. Dar când vă spuneam despre capacitatea de absorbție mă refeream la faptul că, și dacă am pune acum 1 miliard de euro pe masă, sistemul nu ar putea să îl absoarbă. Nu există proiecte tehnice, nu există know-how de implementare a marilor proiecte în sistem.
La Ministerul Sănătății se organizează acum o agenție pentru derularea marilor proiecte, fiindcă nu e suficient să ai bani, trebuie să știi și cum să îi investești ca să se traducă în creșterea calității actului medical.
- Vlad Voiculescu anunță măsuri în spitale după incendiul de la Matei Balș: Punem la dispoziție fonduri și specialiști (Video)
- Guvernul alocă de urgență 50 de milioane de euro pentru spitale. Într-o săptămână vor putea fi lansate finanțările
Ne dați o veste bună. Să continuăm cu problema nr. 2 și soluția pe care o vedeți dvs.
O a doua mare problemă este descentralizarea în sistem.
Sistemul sanitar românesc este un sistem perceput ca fiind extrem de centralizat. Se așteaptă de la minister TOT. Și responsabilitatea o poartă în întregime ministerul. Este absurd!
Descentralizarea a început prin 2009, prin trecerea spitalelor, ca jurisdicție, în grija autorităților locale. În general, marile primării din țară s-au retras, iar spitalele au fost preluate de consiliile județene, care au buget cam la jumătate față de primăriile de mari municipii din județ și evident nu au sumele necesare ca să acopere în totalitate un plan de dezvoltare, o strategie pe termen mediu/lung pentru spitalele respective.
Descentralizarea decizională și financiară nu s-a făcut, s-a oprit undeva pe parcursul acestor zece ani. Iar eu cred că procesul acesta de descentralizare ar trebui să fie construit cu atenție și să progreseze rapid.
Sigur, guvernanța în sistem, reglementarea centrală, standardele, toate acestea trebuie să rămână la Ministerul Sănătății, la Inspecția Sanitară, dar eu cred că o mare parte din zona decizională trebuie transferată spre autoritățile locale, care să își construiască departamente și structuri prin care să realizeze efectiv managementul acestor spitale.
Să trecem mai departe, la problema nr.3 și soluția ei.
O a treia mare problemă este zona preventivă.
România a rămas captivă în acest tip de gândire conform căreia sistemul de sănătate este format din spitale.
Avem cea mai mare alocare (cred că noi și Bulgaria) din toată UE dacă punem față în față medicina spitalicească vs medicina prespitalicească. La noi, 42-43% din bugetul Sănătății este pe medicina de spital, în timp ce în multe alte țări cu sisteme de sănătate foarte dezvoltate procentul e mult mai mic.
În acele țări, la medicina de spital sunt concentrate doar cazurile grave, care necesită măsuri intervenționale, în timp ce marea parte a activității medicale se desfășoară în afara spitalului – în ambulatorii, în zona de prevenție, de screening și depistare precoce, în zona spitalizărilor de zi etc.
La ei toate acestea s-au transferat în afara spitalelor, în schimb la noi te internezi și doar ca să îți faci niște analize, ca să dau un exemplu trivial.
Dar de ce se întâmplă asta? Are cineva ceva de câștigat?
Nu, însă, oarecum tacit, spitalele deservesc și o parte din deficitul de asistență socială, ele reprezintă o zonă tampon, preiau și incapacitatea multora dintre persoane de a intra în hățișul de programări – scoate bilet, du-te la specialist, el te trimite la o investigație, apoi la alta, nu ai mijloace de transport, mai ești și de la țară etc. Așa, însă, te duci în spital și te poartă cineva peste tot și își face de toate, tu neavând însă nevoie de asistență medicală avansată.
Soluția? Trebuie dezvoltat sistemul extraspitalicesc astfel încât să fie foarte ușor de navigat. Sunt tot felul de filtre acum, tot felul de alte lucruri care sunt foarte greu de surmontat.
Cum se poate face această dezvoltare a sistemului extraspitalicesc, cum propuneți dvs? Prin schimbarea legislației, prin schimbarea mentalităților?
Prin schimbarea mentalității și a felului în care este finanțat sistemul.
Repet, e nevoie de creșterea finanțării medicinei prespitalicești, de dezvoltarea unei rețele extinse de ambulatorii, a unui program de screening și de depistare precoce a bolilor, chiar și pentru cele cardiovasculare.
Apoi, mare parte din internările din România sunt internări evitabile și asta se datorează lipsei de monitorizare a bolilor cronice cunoscute sau lipsei de diagnostic pentru bolile anticipabile – să îți faci o mamografie, un Papanicolau ș.a.m.d. O evaluare constantă nu intră în cultura noastră medicală.
Pe de altă parte, însă, noi nu adresăm nici riscul nutrițional. În Romania, 1 deces din 2 în cazurile cardiovasculare e cauzat de malnutriția evidentă. E cel mai mare risc la adresa sănătății publice.
M-am luptat în Senat 3 ani pentru legea privind limitarea acizilor trans din alimente. Modernizarea legii anti-fumat a fost respinsă, accizarea în benzi fiscale a adaosului de zaharuri din băuturile răcoritoare a fost respinsă...
Nu există nicio motivație, niciun acord cu producătorii de a reduce riscul nutrițional, deși avem politici publice validate, care sunt eficiente și pot fi aplicate.