Moscova e un oraș în care oamenii nu se uită unii în ochii celorlalți. Dar atunci oamenii încercau să se privească în ochi, de parcă încercau să vadă, să înțeleagă ce gândesc și ceilalți că s-a întâmplat, cum a fost posibil; nu-mi imaginez ce ar trebui să se întâmple ca eu să mă mai întorc vreodată acolo. Pentru că nu este de ajuns să moară Putin sau să se schimbe puterea.
Este vorba, de fapt, despre altceva. Este vorba despre responsabilitatea personală, spune scriitoarea armeancă Narine Abgarian, într-un interviu acordat Spotmedia.ro. Narine Abgarian a trăit primele zile de război la Moscova, până când a reușit să plece.
Ţări ca Georgia, Armenia și Republica Moldova, care au coloana vertebrală cumva sugrumată, se uită spre ce se întâmplă acum în Ucraina și se gândesc că, dacă Ucraina o să piardă acest război, noi s-ar putea să ajungem sub dărâmăturile acestui imperiu, să fim prinși sub aceste dărâmături. Este foarte trist să privești și să vezi cum niște oameni își varsă sângele inclusiv pentru tine și tu să nu poți să faci nimic pentru asta.
Narine Abgarian a venit în România pentru a-și lansa cel de-al doilea roman tradus la Editura Humanitas Fiction, Simon.
Narine Abgarian, lumea vă descrie cărțile ca fiind vindecătoare, tămăduitoare. Iată un cuvânt frumos, dar poate literatura într-adevăr să vindece ceva din lume sau din om sau e un imperativ prea mare, cerem prea mult?
Eu cred că este perfect posibil, cărțile să poată să ne ajute, să ne consoleze. De exemplu, chiar de curând am recitit niște povestiri de Astrid Lindgren. Sunt niște autori care fac foarte bine asta și cred că literatura poate să vindece.
Când ați început să scrieți, o făceați în copilărie?
Eu dintotdeauna am fost un cititor. N-am fost niciodată un scriitor profesionist. În copilărie, în schimb, ca toți copiii, am ținut jurnale, unele dintre ele s-au păstrat și chiar de curând am răsfoit unul dintre ele. Am râs foarte tare când am citit ce scriam.
De exemplu, mi-am notat într-o zi în acel jurnal că m-am îndrăgostit de un coleg de clasă. Eram probabil în clasa a VIII-a, aveam vreo 13 ani și mi-am notat că de durere, de tristețe, am băut 54 de cești de cafea. Am râs de asta foarte tare, pentru că, în primul rând, evident că nu aveam în casă atâta cafea cât să faci 54 de cești. Era evident o minciună, dar cred că asta înseamnă că încă de pe atunci aveam o imaginație foarte bogată.
Și vocația suferinței pe care o are orice adolescent.
Sigur, eram un adolescent teribil. Eram foarte plângăcioasă, foarte pesimistă.
Unde ați copilărit?
M-am născut în orașul micuț, patriarhal care se numește Berd. Mi-am petrecut acolo copilăria, el se numește cu mândrie oraș, dar de fapt era un mic sătuc, pentru că avea doar 8.000 de locuitori. Îmi amintesc că vecina noastră avea o vacă și de două ori pe săptămână mama îmi dădea un bidon mai lat și mă duceam cu bidonul ăsta mai lat să cumpăr de la ea lapte.
Și eram așa foarte țanțoșă și aveam într-o mână bidonul, într-o mână banii și mergeam să iau acest lapte și apoi mă întorceam tot foarte țanțoșă acasă.
Pentru că am vorbit puțin despre povești. În această nouă carte, Simon, dar și în Din cer au căzut trei mere nu scrieți frontal despre genocidul armean, dar sigur că el apare ca fundal. Cum e mai bine să facem cu aceste povești groaznice, să le povestim sau mai bine să instituim la un moment dat tăcerea, ca să vindecăm trauma?
Eu am o altă carte în care povestesc despre experiența genocidului în familia mea și consider că este un subiect la care nu e bine să te întorci.
Cred că despre un subiect ca ăsta trebuie să scrii o singură dată și asta pentru că este un subiect foarte dureros și nu-ți face bine să-l retrăiești. Fac parte dintre acele persoane cărora nu le place victimizarea și, de aceea, mie mi se pare că este mult mai important să trăiești gândindu-te la viitor și să trăiești mai departe, păstrând în memorie ce s-a întâmplat, dar fără ca asta să te blocheze.
Mă interesează puțin această traumă transgenerațională. Se simte colectiv încă trauma sau e depășită, la nivel de țară?
Noi am avut și o perioadă în istoria țării noastre în care subiectul era complet interzis și abia din 1968, când a fost Primăvara de la Praga și despre asta iarăși nu se știe că la noi în țară studenții au ieșit pe stradă și au protestat, și au câștigat dreptul să vorbească despre subiectul acesta al genocidului.
A devenit însă un instrument de presiune asupra armenilor, pentru că atunci când o țară are un astfel de subiect dureros în istoria sa și cineva vrea să profite de asta, subiectul va fi în permanență reactualizat.
Și ce s-a întâmplat a fost că rușii au încercat în mod intenționat să inflameze aceste sentimente anti-turcești. Și, desigur, atitudinea față de turci în Armenia a fost întotdeauna una de ură, doar că ura asta n-a venit doar din cauza genocidului, a venit și pentru că a fost în bună parte alimentată de politica rusească.
Reușește Armenia în acest context atât de dur al războiului să se desprindă cumva de acest fals protectorat rusesc?
Îndepărtarea de Rusia a început să se întâmple din 2020, când am pierdut războiul nostru, pentru că unul dintre beneficiarii acestui război a fost Rusia, care și-a sacrificat un aliat ca să încheie un acord. Se poate spune chiar că războiul din Ucraina a început în acel moment, că asta a fost o primă etapă a acestui război din Ucraina.
Ce se întâmplă acum în zona asta Caucazului? Armenia a pierdut războiul și acum se află într-o stare de ocupație, cu trupele rusești pe teritoriul Armeniei. Și ce se întâmplă în Georgia? Avem declarația președintelui Georgiei, Salome Zurabișvili, care asta a spus: că Georgia este practic acum nevoită să facă niște pași spre Rusia, pași pe care n-ar vrea neapărat să-i facă. Georgia acum reîncepe conexiunile aeriene cu Rusia, se redeschid zborurile, practic încălcând sancțiunile occidentale asupra Rusiei.
Și ce se întâmplă acum este că țările acestea, cum este Georgia, cum este Armenia, cum poate este și Republica Moldova, care au coloana vertebrală cumva sugrumată, se uită spre ce se întâmplă acum în Ucraina și se gândesc că, dacă Ucraina o să piardă acest război, noi s-ar putea să ajungem sub dărâmăturile acestui imperiu, să fim prinși sub aceste dărâmături.
Este foarte trist să privești și să vezi cum niște oameni își varsă sângele inclusiv pentru tine și tu să nu poți să faci nimic pentru asta.
De asta mi s-a părut important să vă întreb despre Armenia, pentru că nu prea se vorbește despre Armenia, dar revenim totuși la carte, pentru că ăsta era subiectul. În cărțile cele două traduse în limba română aveam această prezență a Bisericii, prezența lui Dumnezeu, dar în egală măsură se simte cumva și un fel de religie care nu ține de biserică. Eu îmi amintesc în copilăria mea cum bunica avea tot felul de superstiții menite să ne protejeze. Ce rol joacă religia în Armenia și cât ține de biserică și cât e, de fapt, un fel de zonă din asta aproape precreștină?
Când vine vorba de religie și, aveți foarte mare dreptate, există un amestec din acesta între creștinism și elemente precreștine. De exemplu, când un armean vorbește despre Dumnezeu, el nu se gândește la un om care stă undeva în ceruri, departe, ci vorbește despre Dumnezeu, de parcă ar fi un om undeva foarte aproape, ca un vecin la care poți să te duci și să-i ceri niște bani cu împrumut.
Mai mult decât atât, foarte des poți să auzi o expresie care sună cam așa „Eu sunt foarte mulțumit cu Dumnezeul meu personal”.
De exemplu, străbunica mea, care cumva era om om destul de religios, se certa adesea cu Dumnezeu și îi spunea, de exemplu „Astăzi sunt supărată pe Tine și n-o să vorbesc cu Tine”.
Deci practic Dumnezeu făcea parte din lumea familiară. În Simon, vă asumați misiunea de a da unor femei care au trăit o viață cu de toate, în general o viață grea, o a doua șansă. Cum e viața femeilor în comunitățile armenești, este una grea în care e nevoie de această a doua șansă?
Femeile despre care vorbesc în romanul meu n-aveau această a doua șansă, pentru că era Uniunea Sovietică, o societate extrem de patriarhală. Femeile, dacă erau nefericite în căsătorie, nu puteau să divorțeze din foarte multe motive, nu puteau să divorțeze pentru că ar fi fost certate sau poate date afară de la serviciu, pentru că vecinii ar fi privit asta cu dezaprobare. Deci din foarte multe motive divorțul era imposibil.
Acum, desigur, lucrurile s-au schimbat. Dacă în perioada sovietică femeile nu aveau libertate, acum libertatea asta a apărut. Și asta este și datorită Internetului și datorită altor schimbări care s-au petrecut între timp, dar cumva parcă nu-ți vine să le acorzi acestor femei sau chiar și bărbaților o a doua șansă. Mai degrabă ți-ai dori ca ele să aibă o primă șansă de a fi fericite în viața lor.
Eu mi-am dat seama relativ târziu în viață că o pot privi pe mama mea ca pe o femeie și să mă gândesc că mama avea exact vârsta pe care eu am acum când a rămas singură cu doi copii. Dar eu nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie. Ați avut șansa asta să vă cunoașteți mama, tatăl ca persoane, dincolo de a fi părinți?
Da, desigur, am conștientizat și eu asta și asta, pentru că am stat de vorbă, pentru că și părinții la un moment dat se deschid și povestesc despre viața lor și noi în permanență am încercat să îi întrebăm și să-i înțelegem, pentru că ei de curând fac 55 de ani împreună și îi întrebăm: cum ați reușit să faceți asta?, cum ați reușit să creșteți cinci copii?
Mă gândeam că dacă femeile, cele patru femei din carte, primesc această a doua șansă de a-și repara viețile, de fapt, Simon este cel care încearcă să se repare pe el însuși, pentru că a eșuat în prima lui poveste de iubire, dar nu reușește. Când devine viața ireparabilă, când n-o mai putem repara?
Probabil în clipa în care îți dai seama că nu mai poți să-ți refaci viața, dar această înțelegere poate veni și la 20, și la 50 de ani. Eu cred că Simon nici n-a încercat să-și refacă, de fapt, vreodată viața. El trăia, pur și simplu, așa cum cum se trăia, adică mergea înainte, fără să facă alegeri și el chiar spune la un moment dat că el este ca o corabie și într-un anumit sens el a avut mai multe șanse să fie fericit.
Probabil că personajul cel mai fascinant din carte rămâne Vardanuș, nebuna satului. În fiecare sat există un astfel de personaj, și în satul meu natal exista o femeie nebună, care colecționa cumva poveștile întregului sat. Ce rol joacă acest nebun în economia statului? Apare cumva și în Maran, acel băiat, fratele mai mic care are premoniția morților celorlalți.
Eu mă gândesc că nebunul poate juca rolul unui înger păzitor, pentru că noi nu știm, până la urmă, cum arată acești îngeri.
Povestea asta pe care ați menționat-o cu băiețelul din Maran este povestea care s-a întâmplat cu tatăl fiului meu. Când el era mic, avea aceste viziuni în care i se arăta viitorul și el se chinuia foarte tare. Era foarte dureros pentru el de fiecare dată când se împlineau aceste viziuni. Noi credem în mod naiv că, dacă un om poate să prevadă viitorul, asta e un fel de dar, e o plăcere, e o formă de protecție împotriva a ceea ce poate să se întâmple. Și eu l-am întrebat despre asta și el a spus că este ceva absolut îngrozitor.
Ai un sentiment enorm de vinovăție când se întâmplă ceva ce tu ai prevăzut și tu nu ai putut să preîntâmpini, să faci ceva ca lucrul acela să nu se întâmple. Povestea asta are un final la fel de ciudat.
La 12 ani, el a avut din nou un astfel de atac extrem de puternic și toată lumea s-a speriat și tatăl băiatului, care era o persoană foarte religioasă, a plecat la mănăstire, a stat acolo 40 de zile fără să mănânce nimic, bând doar apă și s-a rugat ca fiul lui să scape de această suferință și a reușit, prin rugăciune, să îl salveze.
Ce spuneți e că să ai un dar, un talent aparte, un dar divin, e de fapt o povară foarte mare pentru pentru om.
Când ne gândim la acest dar, la componenta asta divină, noi ne-o imaginăm ca pe ceva ușor, ca pe o respirație, ca ceva aerian și pur. Dar dacă e să ne gândim la Hristos, de fapt, avem cumva aceeași imagine a unei existențe cumva luminoase, aeriene.
Dar nu este deloc așa. Este o muncă extrem de grea, este o povară incredibilă. Este o muncă sisifică.
Mă gândesc că nebunii, chiar dacă sunt nebunii satului sau bufonii de la curtea regală, deși ei par ființe vesele, în esență sunt tragice.
Cu siguranță, erau niște personaje tragice și în același timp foarte curajoase, pentru că erau singurii care aveau dreptul să spună adevărul țarului.
Erați în Rusia când a decis Putin să pornească acest război de agresiune. Erau semnale dinainte în Rusia că se va întâmpla asta?
Nu, nu exista niciun semn și nimeni nu se aștepta absolut deloc la asta. Mai mult decât atât, noi perioada aceea aveam părinții la spital, aveau Covid, erau la reanimare și din cauza asta cumva aveam în permanență telefoanele pornite, țineam legătura cu spitalul. La ora 4 dimineața, am primit un mesaj de la sora mea din America, în care nu erau decât trei sau patru cuvinte: „El a atacat Ucraina”.
Și oamenii nu credeau asta. Nu pentru că Rusia n-ar fi în stare să atace pe cineva, ci pentru că a atacat tocmai Ucraina. E ca și cum un frate atacă un alt frate.
Îmi amintesc acea perioadă de o lună, de fapt, au fost 20 de zile până am plecat, în care a trebuit să facem foarte multe lucruri, să merg la editură, să semnez niște contracte, să scoatem niște bani de la bancă, pentru că și conturile după aceea au fost blocate.
Și-mi amintesc sentimentul care exista în oraș în acele zile. Moscova avea aerul unui oraș care a fost violat. Efectiv oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă, ce s-a întâmplat, de fapt. Mergeai cu metroul prin Moscova și vedeai oameni plângând.
Moscova e un oraș în care oamenii nu se uită unii în ochii celorlalți. Dar atunci oamenii încercau să se privească în ochi, de parcă încercau să vadă, să înțeleagă ce gândesc și ceilalți că s-a întâmplat, cum a fost posibil.
Apoi, un număr foarte mare de oameni au plecat de acolo și eu nu-mi imaginez ce ar trebui să se întâmple ca eu să mă mai întorc vreodată acolo. Pentru că nu este de ajuns să moară Putin sau să se schimbe puterea. Este vorba, de fapt, despre altceva. Este vorba despre responsabilitatea personală. Eu sunt cetățean al Armeniei și eu sunt responsabilă față de țara mea. Eu sunt suficient de puternică, dar nu pot să-mi asum și responsabilitatea pentru greșelile comise de Rusia.
E ultima întrebare, credeți că noi facem suficient pentru Ucraina? Și când spun noi, spun și Occidentul și spun și noi, oamenii din afara Ucrainei?
Europa de Est a făcut tot ce era posibil și imposibil, aproape că și-a dat ultima cămașă de pe ea. Mie mi se pare că Occidentul și țările dezvoltate, cum este America, au tergiversat foarte mult și au întârziat foarte mult cu ajutorul și în timp ce Europa de Est a făcut tot ce a putut, ei nu au făcut totul, pentru că ei au propriile jocuri politice.
Dacă pentru Europa de Est e o chestiune de supraviețuire, pentru Occident e o chestiune de dominație. Și mie mi se pare că până acum armata ucraineană ar fi trebuit să fie înarmată și echipată în asemenea fel încât să-și fi recuperat deja toate teritoriile ocupate.
Acolo sunt niște pierderi umane incredibile și din cauza asta trebuie făcut ceva repede.