Să fie mai mulți care să beneficieze, dar să fie mai puțini cei care să le impună statul de drept. Rebelii iliberali care pun la îndoială principiile Uniunii Europene nu vor neapărat dispariția UE, ci dispariția Uniunii Europene Politice și întoarcerea la Comunitatea Economică Europeană, care a fost un model de succes și de bunăstare.
UE se află într-un moment complicat, cu un război care erodează Ucraina, cu o criză economică tot mai extinsă și cu presiuni din ce în ce mai mari din partea celor doi mari rebeli, care au testat limitele Bruxelles-ului în ultimii ani: Ungaria și Polonia, conduse de regimuri iliberale.
Despre ce înseamnă iliberalismul și care este impactul asupra UE am vorbit cu profesorul de științe politice Andrei Țăranu. Cum a reușit România să nu intre în grupul țărilor-problemă? Și cum se va descurca UE cu Polonia, în condițiile în care accentele iliberale sunt puternice la Varșovia, dar tot Varșovia este unul dintre liderii opoziției puternice față de Vladimir Putin, al cărui regim amenință întreg Vestul?
Domnule profesor Andrei Țăranu, vă propun să începem dialogul nostru de azi explicând un termen, și anume iliberalismul, pentru că în ultima vreme am vorbit despre iliberalismul din Ungaria, despre Polonia, și am ajuns și la București, am vorbit despre anumite, să spun așa, apucături iliberale ale clasei politice de la noi. Ce înseamnă iliberalism și democrație liberală?
Temenii au fost introduși de Fareed Zakaria în 2007 și reluați și explicați foarte interesant de Viktor Orban în 2014, la Tușnad. Și amândoi fac această distincție. Democrația liberală este o democrație care se întemeiază în primul rând pe statul de drept, pe legi, Constituție și mai puțin pe alegeri. Adică principiul unei democrații liberale este stabilitatea instituțiilor, iar în modelul american instituțiile sunt create așa încât să genereze ceea ce se numește check and balances, niciuna dintre ele să nu aibă prea multă putere, respectiv când una ajunge să aibă prea multă putere, să se declanșeze structurile din celelalte puteri, care să o limiteze pe aceasta.
Or, inversul relației, ne arată Fareed Zakaria, în India și în Pakistan este când structurile politice micșorează și limitează în bună măsură puterile instituționale, inclusiv Constituția, și crește astfel puterea bazată pe electoralism, adică pe suportul cetățenesc. Și atunci, în numele poporului, își permit să facă orice.
Raymond Aron vorbea într-o carte care nu se mai citește astăzi despre ceea ce se numește cezarismul democratic sau bonapartismul. Ăsta este exact modelul. Adică cezarismul democratic sau bonapartismul înseamnă exact iliberalismul.
El n-avea termenul, pentru că nici conceptul democrației liberale nu era foarte larg răspândit în mediul francez și european.
Dar noi am cunoscut acest cezarism democratic o scurtă perioadă, între 1990 și 1992, cu Iliescu și între 2010 și 2012, cu Băsescu. În cazul lui Iliescu era mai ambiguu, încă nu aveam Constituția. Dar în cazul lui Băsescu, deși aveam și Constituția revizuită, vă aduceți aminte că el l-a înlocuit pe prim-ministru, a început să dea ordine, să facă și să dreagă, să facă reforma în sănătate, deși, repet, nu era în cadrul său instituțional. Astfel, am avut accente iliberale.
Se ajunge astfel în această situație în care liderul charismatic, în numele poporului și al democrației, cum a făcut Bonaparte, își demantelează statul.
Pentru că ați menționat mandatul lui Traian Băsescu și reforma din sănătate. Putem extinde și la Klaus Iohannis astăzi care, iată, coordonează, să spun așa, reforma din educație?
Greu de spus aici, vedeți, spre deosebire de Traian Băsescu, care ieșea la televizor, se certa cu Raed Arafat în direct, care a ieșit în 2010 și ne-a povestit despre omul gras care sufocă omul slab și așa mai departe, președintele Iohannis nu a făcut niciodată declarații de acest gen, astfel încât noi cel mult putem bănui că el coordonează, dar nu avem o dovadă.
Știm de consilierul Ligia Deca, cea care a coordonat România educată, știm că ministrul Educației, iată, se agită să facă o lege foarte proastă și așa mai departe. Dar în esență nu putem să-l judecăm pe președintele Iohannis în aceiași termeni.
Dacă vă amintiți, în vremea regimului Liviu Dragnea se vorbea despre apucături iliberale.
Pentru că Liviu Dragnea era împiedicat constituțional să devină premier și atunci încerca, în calitate de președinte de partid, să fie premier din umbră și să doboare acei premieri care păreau că-i stau în cale.
Deci era tot o formă de bonapartism, în numele faptului că PSD-ul câștigase alegerile și că el adusese PSD-ul la acest câștig, ceea ce era fals, evident.
Dar Liviu Dragnea a avut dincolo de apucături și discursuri. Îmi aduc aminte discursul de la Galați, în care era împotriva neomarxiștilor, neomarxiștii fiind useriștii, cum ar veni, lovind în însăși ideea de social-democrație, aduceți-vă aminte că în epocă chiar social-democrații se delimitau de PSD-ul lui Dragnea. Era mult mai aproape de FIDESZ sau de SMER-ul din Slovacia, și el teoretic un partid.
Chiar dacă termenul la origine, adică așa cum l-a gândit Zakaria, nu viza Europa Centrală și de Sud-Est, iată că el cumva acum definește regimuri politice din această regiune.
Dacă-l ascultați pe Zakaria, el s-a dus și mai departe și, din punctul meu de vedere, îndreptățit, la trumpism și la ceea ce a încercat să facă, iată, până de curând, Donald Trump, nu numai în calitate de președinte, dar și de fost președinte.
Au fost multe acțiuni de blocare a echilibrului și a sistemului de check and balances: faptul că l-a demis pe directorul FBI-ului când i se părea că lucrurile nu merg în sensul în care își dorește el, faptul că a presat pentru anumite numiri împotriva altora și așa mai departe și implicarea lui masivă în chestii care ar fi trebuit să fie la latitudinea Congresului în ansamblul său arată că, de fapt, iliberalismul nu este doar o poveste marginală din Orientul Mijlociu sau din Europa Centrală și de Est.
Am avut, din nefericire, aduceți-vă aminte de marile tensiuni ale Teresei May cu Parlamentul britanic, și în Marea Britanie alunecări liberale, sigur, nu de factura celor din Polonia sau din Ungaria.
Și Theresa May, și Donald Trump s-au transformat în expresia poporului. Poporul, care e definit foarte interesant. Donald Trump a fost votat, fără discuții, de mulți cetățeni americani. Dar nu de toți americanii.
Mai este ceva, mandatul de reprezentare nu înseamnă că tot ce faci tu e validat așa, aprioric, de popor.
E foarte interesant cum majoritatea este transformată în popor sau câteodată minoritatea și ea este transformată într-un fel în ceea ce numea Hegel un fel de spirit universal, adică este expresia unei voințe naționale care se manifestă mai degrabă transcedental asupra poporului, care nu poate fi decât fericit.
Practic, legitimarea prin sacru din vremea monarhică e înlocuită prin legitimarea prin popor.
Da, în măsura în care, repet, poporul ăsta este imposibil de definit. Liberalii, în secolele al XVII-lea - al XVIII-lea au început să definească conceptul de națiune. Acest concept a devenit un scop, și anume să-l înlocuiască pe Dumnezeu, pentru că legitimitatea monarhului venea de la Dumnezeu. Și atunci s-a construit o altă legitimitate, cu o dimensiune tot atât de abstractă ca și Dumnezeu.
La început se vorbea despre națiunea creștină. Ei bine, odată cu protestantismul, națiunile s-au redus și la aceste națiuni etnice și confesionale. Încet, încet a apărut această națiune care a fost folosită, manipulată. Vedeți ambiguitatea din Constituția Statelor Unite, care începe we nation și continuă cu poporul.
Pentru Polonia și Ungaria, de pildă, politologul bulgar Ivan Krastev pune la origine resentimentul, resentimentul esticilor față de Vest, obligația de a copia Vestul care nu ne convine și așa mai departe. Bine, Krastev merge mai departe și spune că și în Statele Unite alegerea lui Trump a provenit tot dintr-un resentiment, americanizarea care a eșuat și care se întoarce împotriva americanilor. Adică americanii care practic n-au câștigat din acest proces de americanizare, ungurii și polonezii care n-au câștigat iată din acest proces de europenizare.
Aici e discutabil, dar resentimentul fără discuție a existat.
Nu vreau să jignesc pe absolut nimeni: marea problemă în societatea românească este că avem un nivel cultural și educațional foarte scăzute și atunci resentimentele sunt mai degrabă gregare, cu moartea caprei vecinului, decât o viziune din asta globală sau europeană, deși ele încep să pătrundă, datorită procesului de migrație și mai ales de migrație circulară.
În cazul Poloniei, fără discuție că așa ceva s-a întâmplat, mă refer la resentiment. Pentru că la toate aceste trei națiuni, Polonia, Ungaria și România, există un excepționalism. Polonezii se consideră unici în lume, pentru că ei sunt catolici și pentru că au luptat cu turcii, cu tătarii, cu cazacii, cu rușii. Fără discuție, Regatul Polon în secolul al XVII-lea, pe vremea lui Sobieski, se întindea de la Marea Neagră până la Marea Baltică, cuprindea aproape toată Ucraina. Și în vremurile tulburi, polonezii au ocupat și Moscova.
Adică fără discuții, Polonia a fost o mare putere și sfârșitul ei de la 1793, când practic a dispărut din istorie, din nou din geografie, din politică, a fost o traumă incredibilă. Vă aduceți aminte cum au apărut toate acele cărți despre renașterea poporului polonez, în care totul era foarte mesianic.
Și această viziune mesianică a generat și generează în continuare o anumită conștiință de sine a poporului polonez, care se simte trădat de istorie, care o pierdut Lituania, a pierdut jumătate din țară pentru a fi mutat în altă jumătate din țară, în Prusia și în Germania de Est.
Bun, așa se simte și Ungaria, că a fost umilită la tratatele de pace postbelice.
Excepționalismul maghiar este asemănător, doar că el este mai lung, ține până la 1918.
În România, excepționalismul ăsta este o creație mai degrabă culturală, adică dacă ne-am uita cu sinceritate în anul 1829 nu văd motive de a fi extrem de mândri. Eram ocupați la 1829 de trupe rusești.
Excepționalism cultural, ne-am lăudat cu descoperitorul insulinei, de pildă, o întreagă mitologie.
Dar nu spunem că Paulescu a fost un antisemit și că noi spunem că ar fi descoperit insulina.
Asta nu înseamnă că nu avem figuri absolut remarcabile ca Brâncuși, Enescu, adică nici această situație inversă, să spunem că noi suntem ultimii, adică exact inversul, inversul acestui excepționalism, pentru că există excepționalism pozitiv și excepționalismul negativ.
Ca să mă întorc la discuția noastră, citeam un analist polonez foarte bun, care spunea un lucru foarte interesant, și anume că: noi, polonezii, știm tot ceea ce se întâmplă, în țările baltice, Slovacia, în Republica Moldova, ce face România, maghiarii știu tot ce se întâmplă în Austria, în Serbia, în Ucraina, și așa mai departe. Noi, românii, însă am fi ca și cum am fi undeva între Belgia și Franța. Adică nu știm nimic despre ce se întâmplă, nici măcar în Bulgaria. Câți dintre concetățenii noștri știu că vor fi alegeri anticipate în Bulgaria?
Ne măsurăm cu statele mari, cu Vestul și am înlăturat, da, asemănările cu vecinii, e tot un sentiment de frustrare aici.
Al unei elite, mai degrabă, care a suferit întotdeauna de acest sindrom al urii de sine.
Uitați-vă, cu bunele și cu relele lor, la cele patru țări din Grupul Vișegrad. Noi n-am reușit să facem, să-i spunem, axa ortodoxă, cu Grecia, Bulgaria, România am fi putut să o facem.
Suntem în Uniunea Europeană, nici măcar nu ar fi neapărat greșit să facem acest lucru. Poate nu pe linie ortodoxă, deși diplomația religioasă este o diplomație care se practică de multă vreme. Puteam să o găsim pe altă formă. N-am făcut-o și singurul moment în care ne-am gândit la asta a fost când președintele Constantinescu, la vremea lui, voia să devenim o putere regională.
Atunci nu eram niciunul în Uniunea Europeană, cu excepția Greciei. Deci am ratat inclusiv această, hai să-i spunem, introducere în propria noastră regiune, propria noastră cultură.
Ați amintit grupul de la Vișegrad, unde totuși Polonia s-a despărțit de Ungaria. Discordia, să spun așa, mărul discordiei este războiul pe care îl duce Rusia în Ucraina. Dar se mai despart undeva, și anume pe terenul Uniunii Europene. Pentru că dacă discursul UE privind Ungaria este ferm, în ceea ce privește corelarea fondurilor europene de statul de drept, e un discurs puțin mai nuanțat față de Polonia. Pentru că Polonia, iată, s-a comportat admirabil față de Ucraina.
E un discurs mai nuanțat al Uniunii Europene față de Polonia, nu și al Poloniei față de Uniunea Europeană.
Nu sunt decât câteva zile în care iarăși Kaczynski a avut un atac uriaș la adresa UE, în care a spus că "suntem tratați mai rău decât Rusia, suntem țara care are cel mai mult de pierdut din Uniunea Europeană, pentru că jumătate din migranții din Ucraina au venit în Polonia și noi suntem lăsați fără bani, în timp ce Germania și Franța continuă să cumpere gaz din Rusia".
Deci aici lucrurile cred că s-au complicat și, din câte am înțeles, am văzut că încă există, cum să spun, o încercare din partea Poloniei de a reface Vișegrad.
În acest context, Polonia critică UE pentru faptul că nu a primit banii pe PNRR-ul lor, care oricum ar fi fost mai mult decât pentru România. Și au început din nou să recurgă la dimensiuni iliberale cu puternice accente naționaliste. Au cerut să le mai fie dați niște bani de către Germania, pentru ocupația din 1939 – 1944.
De ce recurg la un discurs atât de dur acum față de Uniunea Europeană? Pentru că știu că nu vor primi probabil banii din PNRR, inflația crește și în Polonia, la fel ca în restul lumii. Și vinovatul va fi, probabil, Uniunea Europeană. Dar asta e totuși o teză care servește de minune Rusiei. Și asta știu și Bruxelles-ul, și Polonia.
Aici e mai complicat. Și noi avem o viziune despre Polonia mai degrabă mediată de propriile noastre perspective, conștiința că Polonia este bastionul împotriva Rusiei. Și, fără discuții, este.
Dar, pe de altă parte, Polonia încearcă, și nu de azi de ieri, cel puțin din 2015, să devină o alternativă estică pentru Germania și să ia Germaniei o parte din, haideți să-i spunem, dintre vasalii săi economici.
Va fi o bătălie foarte interesantă asupra cine va domina, mai devreme sau mai târziu, Uniunea Europeană. Iar Polonia este țara cea mai mare din centrul și estul Europei, care își dorește un loc la masă mai important, mai ales după plecarea Marii Britanii.
Toate astea au făcut ca Polonia să joace un joc foarte interesant de foarte multe ori și câteodată chiar să provoace Uniunea Europeană, ca să vadă până unde sunt de acord decidenții de acolo să meargă. Întotdeauna există un fel de punct de hotar.
Dacă ne uităm pe sondaje, nici în Polonia, nici în Ungaria, poporul despre care vorbeam la început nu ar vrea o ieșire din UE.
Viktor Orban, și mă întorc la Ungaria, face declarații de genul ăsta în profundă impunitate, și asta generează fără discuții o mare tensiune între Ungaria și Uniunea Europeană. În câteva săptămâni sunt alegerile din Italia, de care ne temem cu toții și o să preseze și Berlusconi, pentru că are deja exercițiul ăsta.
Și Uniunea Europeană, iat-o la colț într-un context complicat.
Sigur că da, într-un context economic foarte complicat, e prima zi în care euro a scăzut sub dolar, cu războiul la granițe pe care nu-l poate gestiona și cu acești rebeli care îi pun la îndoială valorile și care presează toate principiile Uniunii Europene, dorind cei mai mulți dintre ei, de fapt, întoarcerea la Comunitate Economică Europeană.
Ei nu vor neapărat dispariția Uniunii Europene, ci dispariția Uniunii Europene Politice, întoarcerea la Comunitatea Economică Europeană, care a fost un model de succes și de bunăstare.
Să fie mai mulți care să beneficieze, dar să fie mai puțini cei care să le impună statul de drept.
E ultima întrebare. De ce România totuși a reușit să nu intre în această tagmă iliberală și să nu pună atâtea probleme Uniunii?
Pe principiul vaselor comunicante, toate partidele din România s-au născut populiste.
Partidul Social Democrat, care a avut o doză uriașă de naționalism încă din 1990 în formula sa de FSN, o bucată de FSN s-a transferat la PD și PD, un PDL și acuma este un PNL, dar o dimensiune național-naționalistă exista și dinainte, ea doar a fost întărită de gruparea Boc-Blaga și toți cei care au venit din PDL.
Avem apoi USR, care este un partid de protest cu diverse acțiuni populiste. Despre AUR nu mai e nevoie să povestim, UDMR este un partid etnic și am povestit tot Parlamentul României.
Deci fiind toate partidele astea populiste, niciunul dintre ele, nici măcar AUR, nu a îndrăznit să se radicalizeze, pentru că asta ar fi radicalizat toate celelalte și atunci s-ar fi ajuns într-o situație de blocaj.
Cel mai distractiv e faptul că avem un partid ecologist român care se declară naționalist și suveranist și care n-are nicio treabă cu râul, ramul, păduricea sau orice altceva.