Manipularea conștientă a istoriei recente a României reprezintă una dintre marile vulnerabilități ale democrației românești: poziția ambiguă a președintelui creează confuzie, ar fi trebuit să se înființeze o comisie pentru legionarism și ultranaționalismul românesc, cu misiunea de a elabora un raport către președinte, care să fie apoi pus la dispoziția tuturor cetățenilor României.
Necunoașterea propriei istorii sau percepțiile idealizate și distorsionate asupra acesteia reprezintă o slăbiciune strategică în democrații, în timp ce în dictaturi constituie o resursă de putere.
În mai 2025, exista șansa reală ca politicieni care îl citează pe Codreanu la televizor sau care aprobă acest lucru să ajungă la putere, și anume Călin Georgescu și George Simion, amintește istoricul Oliver Jens Schmitt, autorul unei lucrări de referință despre Mișcarea Legionară - Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului, editura Humanitas - și cel care a atras atenția, cu mult înainte de a deveni un fenomen public, asupra lui Călin Georgescu și a filonului neolegionar.
Mai mult, spune OJ Schmitt, profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena, curentul naționalist din România nu a fost generat de marginile politice, ci de forțe din centrul politic – dacă prin acestea înțelegem partidele care au fost la putere aproape în mod continuu din 1990. În acest context, declarația președintelui Dan a provocat o mare confuzie, deoarece nu a diminuat ambiguitatea statului, ci a accentuat-o, avertizează el, în dialogul cu spotmedia.ro
Domnule profesor Schmitt, unul dintre primele gesturi făcute de președintele Dan este contestarea unei actualizări a legii care denunță mai multe forme de extremism, i se adaugă legionarismul. Președintele reclamă o definire insuficientă a termenilor și aduce în discuție grupurile de rezistență anticomunistă, unele având în componența lor și legionari. Ați cercetat extensiv Mișcarea Legionară, considerați că sunt necesare nuanțări?
Dorin Dobrincu a prezentat recent, într-o analiză impresionantă, toate aspectele relevante ale acestui subiect, cu toate nuanțele necesare.
În ultimii ani s-au făcut multe cercetări despre mișcarea legionară, au apărut multe cărți în limba română sau traduse în limba română. Cunoștințele despre mișcarea legionară sunt, prin urmare, vaste și solide și sunt disponibile și în România.
Însă, spre deosebire de cultura memoriei neolegionare descrisă de Dobrincu, aceste rezultate științifice au rămas în mare parte necunoscute în cercurile largi.
În mass-media se observă mai degrabă scandalizarea, dar și banalizarea legionarismului. Până în prezent, în România lipsește o dezbatere serioasă care să ajungă la majoritatea populației.
Acest fapt este cunoscut. Cunoscut, dar probabil nu înțeles pe deplin, este faptul că manipularea conștientă a istoriei recente a României reprezintă una dintre marile vulnerabilități ale democrației românești.
Evenimentele din noiembrie 2024 au demonstrat acest lucru cu claritate. În mai 2025, exista șansa reală ca politicieni care îl citează pe Codreanu la televizor sau care aprobă acest lucru să ajungă la putere, și anume Călin Georgescu și George Simion.
Prin urmare, abordarea istoriei României nu poate fi obiectul unor chestiuni tactice electorale. Aceasta este una dintre marile teme strategice ale politicii românești și trebuie abordată cu atenție, cu un plan clar și un obiectiv clar.
Nicușor Dan a fost ales de multe persoane care se opun revenirii legionarismului și care înțeleg foarte bine ce înseamnă legionarismul. Cei care i-au votat pe Georgescu și Simion din convingere ideologică nu se vor lăsa influențați de mici gesturi politice.
Cu toate acestea, poziția ambiguă a președintelui creează confuzie în rândul multor oameni. Deoarece și politica istorică a statului român a fost până acum ambiguă, iar justiția nu s-a implicat niciodată foarte mult în lupta împotriva neolegionarismului, mulți cetățeni nu înțeleg clar poziția statului față de legionarism.
Mesajele formatorilor de opinie care circulă în spațiul public sunt adesea la fel de ambigue și contradictorii. Tocmai această imensă zonă gri a dezbaterii identitare a fost exploatată de politicienii antioccidentali.
Acest lucru a fost analizat de mai multe ori în ultimele luni și nu poate fi decât repetat aici: curentul naționalist din România nu a fost generat de marginile politice, ci de forțe din centrul politic – dacă prin acestea înțelegem partidele care au fost la putere aproape în mod continuu din 1990.
În acest context, declarația președintelui Dan a provocat o mare confuzie, deoarece nu a diminuat ambiguitatea statului, ci a accentuat-o.
Ultimul președinte care a încercat să ofere orientări istorico-politice bazate pe cercetarea științifică a fost Traian Băsescu, în urmă cu aproape două decenii. El a invitat istorici de renume să întocmească rapoarte detaliate și abia pe baza acestor rapoarte și-a definit poziția politică în calitate de președinte.
Un președinte nu trebuie să fie istoric, dar nici nu trebuie să se prezinte ca un istoric amator în spațiul politic. Ar fi mai potrivit să se înființeze o comisie pentru legionarism și ultranaționalismul românesc, cu misiunea de a elabora un raport către președinte, care să fie apoi pus la dispoziția tuturor cetățenilor României.
În privința rezistenței comuniste, putem disocia roșul de brun, să spun așa, adică să trecem cu vederea legionarismul, în virtutea anticomunismului? Este cazul românesc unic?
Nu, aici merită să facem o comparație cu alte mișcări de rezistență. Nu orice anticomunist este și democrat. Însă democrații din statele cucerite de Stalin au fost întotdeauna anticomuniști. În Bulgaria au participat și adepți ai mișcării ultranaționaliste ORIM, în Serbia majoritatea anticomuniștilor aparțineau naționalismului radical, iar în Ucraina situația era similară în cazul Organizației Naționaliste Ucrainene.
La fel ca în România, propaganda comunistă și, după sfârșitul comunismului, forțele ultranaționaliste au încercat să acapareze memoria rezistenței anticomuniste în conformitate cu obiectivele lor politice.
Așa cum știți și de altfel sunteți dintre cei care au avertizat, constant reziduurile neolegionare au fost alimentate și speculate chiar de Rusia, cel mai probabil, la ultimele scrutine din România. Faptul că George Simion a fost înfrânt înseamnă și că aceste reziduuri sociale dispar sau sunt neutralizate?
Dimpotrivă. Dacă ne uităm la rezultatele alegerilor, devine clar cât de divizată este societatea română. Majoritatea diasporei a votat pentru George Simion, iar în țară, Simion a avut un mare succes în afara marilor metropole. Fără voturile maghiarilor și ale multor moldoveni cu cetățenie română, rezultatul ar fi fost extrem de strâns.
Și întrucât forțele antioccidentale au exploatat cu multă abilitate ignoranța istorică sau viziunea distorsionată asupra istoriei multor cetățeni, ar fi necesar să se tragă concluziile din aceste fapte deja cunoscute și adesea analizate: se iau măsuri în ceea ce privește predarea istoriei în școli, dar acest lucru nu este suficient.
România are istorici importanţi și remarcabili ai istoriei sale recente. Lor le datorăm marea majoritate a cunoștințelor noastre. Acești cercetători și rezultatele lor trebuie să fie vizibili și accesibili cetățenilor.
Metodele tradiționale de transmitere a informațiilor nu mai sunt suficiente. Ar trebui utilizate mai degrabă mijloacele de comunicare moderne, de la rețelele sociale, podcasturi video, documentare moderne până la muzee moderne, cu multe posibilități interactive pentru vizitatori.
Pentru aceasta, statul trebuie să aloce fonduri, chiar și în perioade de mare criză bugetară.
Democrația română este extrem de vulnerabilă în ceea ce privește politica identitară. Ar fi utilă și o educație politică în care, la fel ca în Germania, cărțile importante să fie reeditate de stat și distribuite gratuit, de exemplu în școli.
Cunoștințele există, dar circulă în cercuri mult prea restrânse. Trebuie să ținem cont și de faptul că, în absența unei astfel de educații politice sistematice, istoria devine din ce în ce mai mult o resursă politică.
Necunoașterea propriei istorii sau percepțiile idealizate și distorsionate asupra acesteia reprezintă o slăbiciune strategică în democrații, în timp ce în dictaturi constituie o resursă de putere. Dictaturile sunt, de asemenea, mult mai interesate de istorie și de controlul asupra acesteia decât democrațiile, care, în spirit postmodern, consideră trecutul ca fiind puțin relevant.
În cazul României, ar fi esențială o nouă narațiune a istoriei românești, care să pună în prim-plan persoanele și curentele care s-au angajat în democratizarea țării.
Mulți dintre cei mai mari oameni care au activat în acest sens în România sunt puțin cunoscuți, spre deosebire de un panteon populat de prinți și conducători, care este încă prezent în școli și în multe mass-media.
În mod concis, s-ar putea spune că ar trebui mai mult Maniu, mai mult Lovinescu și mai puțin Vlad Țepeș și Ion Antonescu.