SUA par pregătite, voit sau nu, să acționeze cot la cot cu alte puteri revizioniste — Rusia, în primul rând — pentru a dărâma tot ce s-a construit în ultimele opt decenii. Am văzut ce s-a întâmplat după criza din 2008: explozia partidelor populiste, creșterea euroscepticismului, slăbirea instituțiilor liberale.
Dependența excesivă, economică sau militară, față de o Americă imprevizibilă și revanșardă este o rețetă pentru dezastru, argumentează profesorul Corneliu Bjola (Diplomație Digitală la Universitatea din Oxford), într-un interviu acordat spotmedia.ro: „Administrația Trump nu distruge în mod direct alianțele, le lasă să se destrame prin dispreț, prin șantaj și printr-o ideologie a forței, care ignoră orice formă de cooperare instituționalizată”.
Profesorul Bjola face o comparație cu situația crizei din 2008, care a dus la explozia partidelor populiste, creșterea euroscepticismului, slăbirea instituțiilor liberale.
Iar istoria ne amintește că, în anii ’30, într-un context economic diferit, dar psihologic similar, crizele au fertilizat solul pentru fascism — inclusiv în România.
Astăzi, vedem deja cum forme de neolegionarism, până recent marginale, devin tot mai vizibile și mai articulate.
Henry Kissinger spunea că a fi inamicul SUA este periculos, dar a fi aliatul ei poate fi fatal. Și avea dreptate. (Corneliu Bjola).
Președintele Donald Trump declanșează războiul comercial, pe care îl numește eliberator. Ce înseamnă asta, ca poziționare geopolitică? Cine îi sunt inamicii?
Războiul comercial declanșat de președintele Donald Trump, prezentat în stilul său bombastic și strident, dar cu puține ancore în realitate, drept un act de „eliberare”, marchează o repoziționare geopolitică profundă.
Termenul ales este înșelător: o formulă retorică menită să seducă electoratul MAGA și să camufleze costurile economice masive ale politicii sale. În fond, această „eliberare” nu înseamnă o redobândire reală a controlului economic de către cetățeanul american, nici o emancipare de sub influența instituțiilor federale sau a piețelor globale.
Ea simbolizează, mai curând, o dezlegare a SUA de la angajamentele sale multilaterale și o întoarcere la o logică tranzacțională, bazată pe forță și impunere unilaterală, în comerțul mondial.
Cu alte cuvinte, nu asistăm la o „eliberare” de constrângeri arbitrare, ci la o renunțare de către Administraţia SUA la regulile comune, la instituțiile internaționale și la cooperarea predictibilă — adică exact arhitectura care a asigurat prosperitatea extraordinară a Americii și a aliaților săi începând cu 1945.
Iar acest gest nu vine în contextul unei crize sistemice, ci într-un moment în care Trump a moștenit o economie robustă: cea mai puternică rată de creștere dintre statele G7 și un șomaj la minime istorice.
Această auto-sabotare nu a trecut neobservată: 23 de economiști laureați ai Premiului Nobel avertizau încă de anul trecut că politicile lui Trump — tarifele ridicate, chiar și față de aliați, reducerile fiscale regresive — vor conduce la prețuri mai mari, deficite mai mari și inegalitate sporită.
Printre cei mai importanți factori ai succesului economic, spuneau ei, se numără statul de drept și predictibilitatea politică și economică — iar Trump amenință toate acestea.
Efectele sunt deja vizibile. Tarifele impuse pentru a reduce deficitul comercial de 1,2 trilioane de dolari au declanșat turbulențe globale: Wall Street a pierdut peste 2 trilioane într-o singură săptămână. The Economist avertizează că toți indicatorii relevanți converg spre o recesiune globală. Dacă acest scenariu se concretizează, undele de șoc vor lovi în lanțurile de aprovizionare și în stabilitatea economică globală, afectând inclusiv țările mici, precum România. Această ruptură structurală generează instabilitate sistemică nu doar pentru SUA, ci și pentru aliații săi tradiționali din Europa și Asia, care se văd dintr-odată marginalizați și vulnerabilizați.
Ne aflăm, așadar, într-un moment de cotitură, pe care Mark Carney — actualul prim-ministru al Canadei, fost guvernator al Băncii Canadei și al Băncii Angliei — l-a descris într-o cheie sumbră săptămana trecută: „Relația veche pe care o aveam cu Statele Unite... s-a încheiat. Trebuie să ne reimaginăm fundamental economia. Canada trebuie să învețe cum să prospere într-o lume radical diferită.”
Este un apel la luciditate și la adaptare într-o ordine globală în care regulile sunt rescrise unilateral.
Un mesaj pe care Mélanie Joly, ministrul canadian de Externe, l-a reiterat la Bruxelles recent, afirmând ca pentru Canada relația cu SUA nu va mai fi niciodată la fel. Ministrul canadian de Externe le-a transmis oficialilor europeni recent la Bruxelles un mesaj clar, aproape didactic: nu vă bazați pe ideea că veți fi tratați diferit de Washington doar pentru că sunteți parteneri strategici sau economici importanți. Canada, a amintit ea, este cel mai mare client individual al Statelor Unite — importă mai mult din SUA decât Marea Britanie, Franța, China și Japonia la un loc.
Și, totuși, în ciuda acestui dezechilibru economic favorabil Americii, Ottawa a fost tratată cu ostilitate și impredictibilitate.
Când o administrație americană își permite să sancționeze, fără ezitare, cel mai loial și profitabil partener, înseamnă că nu mai joacă după regulile vechi, ci vrea, fundamental, să le rescrie în favoarea propriei agende.
Mesajul pentru europeni este implicit, dar fără echivoc: nu repetați greșeala de a presupune că apropierea economică garantează protecție politică. Dacă nici Canada nu a fost scutită, nici voi nu veți fi.
Mesajul a fost întărit și de prim-ministrul Singaporeului, Lawrence Wong, un alt aliat-cheie al SUA în Asia, care a avertizat că riscul unei confruntări comerciale globale de proporții este în creștere.
Pe scurt, războaiele comerciale lansate de administrația Trump nu sunt doar o ajustare de politică externă, ci o tentativă de resetare a ordinii comerciale globale — una în care loialitatea istorică, cooperarea strategică și încrederea reciprocă sunt sacrificate pentru câștiguri imediate, unilaterale. Inamicii? Oricine nu se aliniază acestei noi logici — fie ei aliați tradiționali sau rivali strategici. Iar „eliberarea” promisă se dovedește, în fond, o formă de izolare, destabilizare și confruntare de durată.
Tarife mai mici pentru Marea Britanie decât pentru UE - care e miza lui Trump aici?
Nu cred că ceea ce vedem acum are vreo legătură reală cu ideea de „relație specială” care, în trecut, a definit parteneriatul dintre SUA și U.K.
Donald Trump nu este genul de lider atașat simbolic de asemenea construcții istorice sau de loialități tradiționale. Dacă SUA au fost dispuse să calce în picioare relația cu Canada — poate cel mai solid și profund parteneriat pe care l-a avut vreodată, economic și strategic — de ce ar trata altfel U.K.?
Anunțarea unui tarif „reciproc” de 10% pe importurile britanice, în completarea suprataxelor de 25% aplicate produselor din oțel și automobile, nu reflectă o strategie de întărire a unei relații speciale, ci mai degrabă o logică rece și tranzacțională.
Chiar dacă nivelul tarifar aplicat U.K. este mai mic decât cel pentru UE (20%), China (34%) și alte economii, diferențierea pare mai degrabă o mișcare tactică menită să prevină o eventuală aliniere între Londra și Bruxelles — și, mai larg, să maximizeze fragmentarea în rândul statelor expuse la aceste tarife.
Cu cât răspunsul occidental e mai divizat și lipsit de coordonare, cu atât este mai ușor, în viziunea lui Trump, pentru SUA să-și impună voința unilateral. În acest sens, tarifele devin un instrument de dezbinare, nu de negociere. Strategia nu presupune construirea unui bloc coerent de aliați, ci atomizarea răspunsurilor, slăbirea solidarității transatlantice și menținerea partenerilor în poziții de vulnerabilitate reciprocă.
Cred, de asemenea, că există un al doilea obiectiv — chiar dacă nu cred că Trump îl formulează explicit sau îl gândește în termeni strategici clari. Este ideea articulată recent de Mark Carney: pe termen mediu, se conturează riscul pentru SUA (sau oportunitatea pentru ceilalţi, depinde de perspectivă) al formării unui bloc de state — Canada, UE, U.K., Japonia, Australia, Noua Zeelandă și altele — care ar putea căuta să-și impună propriile reguli în comerțul mondial, fie în afara, fie în ciuda poziției asumate de SUA sau China.
Fie că acest bloc se formează ca reacție la comportamentul SUA sau din nevoia de stabilitate sistemică, rezultatul ar fi același: diluarea severă sau chiar pierderea monopolului de influență comercial al Washingtonului. Pentru moment, nu suntem încă acolo. Dar traiectoria e vizibilă.
Comportamentul eratic și adesea agresiv al SUA față de propriii săi aliați poate forța aceste state să tragă concluzia că nu mai au altă opțiune decât să acționeze colectiv, pentru a-și proteja interesele și a stabiliza sistemul din care toate — inclusiv SUA — beneficiază.
Care vor fi efectele asupra războiului din Ucraina și negocierilor pentru pace? Nu financiar, ci ca desfășurare și importanțā.
Nu văd cum efectele ar putea fi pozitive — dimpotrivă, consecințele sunt profund destabilizatoare pe mai multe fronturi. Mai întâi, ruptura de încredere dintre SUA și Europa se adâncește dramatic. Această încredere, fragilă dar esențială, a fost până acum cheia unei poziții cât de cât coerente în sprijinul Ucrainei. Iar, să nu uităm: Ucraina nu luptă doar pentru propria suveranitate. Ea câștigă timp pentru Europa, în fața unei agresiuni rusești care poate reîncepe oricând, oriunde, dacă linia actuală de rezistență cedează. Dacă SUA dau semne că se retrag sau joacă ambiguu, întreaga construcție occidentală se clatină.
În al doilea rând, presiunea economică exercitată asupra Europei — prin tarife punitive și retorică de confruntare — slăbește tocmai capacitatea de care este acum nevoie cel mai mult: aceea de a investi în securitate, în sprijinul Ucrainei și în propriile capacități de apărare. Rusia joacă pe termen lung.
Orice fisură în frontul occidental, orice ezitare, poate fi critică. Și mai periculos este că această strategie americană — gândită sau nu ca atare — fragmentează voința politică a Uniunii Europene. Statele membre, puse în fața amenințării directe de la Washington, s-ar putea vedea obligate să adopte poziții mai prudente, poate chiar concesive față de SUA, doar pentru a evita represalii comerciale sau politice din partea administrației americane.
Cu cât Europa este mai divizată, cu atât SUA, în viziunea MAGA, își poate impune mai ușor voința unilaterală. Tarifele nu mai sunt doar instrumente economice — sunt arme geopolitice.
Dar efectele nu se opresc la granițele Ucrainei. Un război comercial global prelungit ar putea declanșa o nouă criză politică internă în Europa. Am văzut ce s-a întâmplat după criza din 2008: explozia partidelor populiste, creșterea euroscepticismului, slăbirea instituțiilor liberale.
Iar istoria ne amintește că, în anii ’30, într-un context economic diferit, dar psihologic similar, crizele au fertilizat solul pentru fascism — inclusiv în România. Astăzi, vedem deja cum forme de neolegionarism, până recent marginale, devin tot mai vizibile și mai articulate.
Henry Kissinger spunea că a fi inamicul SUA este periculos, dar a fi aliatul ei poate fi fatal. Și avea dreptate. Dependența excesivă — economică sau militară — față de o Americă imprevizibilă și revanșardă este o rețetă pentru dezastru. Administrația Trump nu distruge în mod direct alianțele — le lasă să se destrame prin dispreț, prin șantaj și printr-o ideologie a forței care ignoră orice formă de cooperare instituționalizată.
Trump reușește să creeze aceste fracturi tocmai pentru că aliații tradiționali ai SUA s-au complăcut în ideea că parteneriatul cu Washingtonul este de neclintit. Timp de 80 de ani, asta a fost parțial adevărat.
Astăzi, însă, suntem martorii unei rupturi fără precedent. SUA, sub influența curentului MAGA, au intrat într-o fază imperială și iliberală, în care nimic nu e sacru: nici democrația internă, nici alianțele externe, nici regulile ordinii internaționale. Totul e negociabil. Totul e condiționat. Totul e instabil.
Aceasta nu este atitudinea unei mari puteri sigure pe sine. Este comportamentul unei puteri în derivă — anxioasă, brutală, lipsită de răbdare și încredere, care își insultă aliații, își disprețuiește tradițiile democratice și își distruge, bucată cu bucată, propria arhitectură globală.
E greu de spus când — sau dacă — această criză identitară va fi depășită. Cert este că SUA par pregătite, voit sau nu, să acționeze cot la cot cu alte puteri revizioniste — Rusia, în primul rând — pentru a dărâma tot ce a construit în ultimele opt decenii.
Nu știm ce vor pune în loc. Dar știm că demolarea a început.
În acest context, aliații europeni trebuie să nu intre în panică — ci să se organizeze. Așa cum spunea recent prim-ministrul Canadei, e timpul să construim o nouă arhitectură de securitate și cooperare — una care să ne protejeze nu doar de agresiunea Rusiei sau a Chinei, ci și de crizele de autoritarism care pot apărea chiar dinspre Washington.
Europa trebuie să inițieze parteneriate directe cu acele părți ale Americii care rămân loiale proiectului democratic: guvernatori, orașe, universități, societate civilă. California, de exemplu, a declarat public prin guvernatorul Newsom, că dorește colaborări directe, dincolo de Casa Albă — și, cu siguranță, nu este singura.
În paralel, Europa trebuie să se transforme într-un spațiu sigur pentru cei persecutați politic în propria țară. Așa cum SUA au primit, în secolul XX, intelectuali, artiști și gânditori europeni fugiți din fața persecuției politice, tot așa trebuie Europa — inclusiv România — să le deschidă acum ușa celor care apără democrația americană din interior și care devin tot mai vulnerabili în fața unui val autoritar, agresiv și organizat.
Ce se joacă aici nu este doar viitorul Ucrainei — ci viitorul ordinii liberale internaționale. Iar dacă America nu mai vrea să fie gardianul acestui sistem, atunci Europa trebuie să învețe să devină arhitectul lui.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech