Campaniile de manipulare din ultimele luni nu au în spate nici mâna Rusiei, nici inocența intelectuală a politicienilor, ci o decizie politică deliberată, luată undeva în spatele ușilor închise, deci neexplicată, dar ale cărei consecințe le vedem: facem tot ce trebuie (dar minimul și fără un entuziasm măcar mimat) pentru a rămâne sub umbrela protecției americane, a NATO și a partenerilor europeni, pe de altă parte hrănim anacronic vechi frustrări naționaliste.
PSD-ul este cel mai bine plasat pentru a profita de ceea ce poate fi un moment de maxim electoral al naționalismului post-aderare. Sigur că AUR poate face concurență PSD-ului pe acest culoar naționalist, care se lărgește vizibil, totuși efectul principal este mai degrabă acela de a face PSD-ul mai respectabil, argumentează profesorul de științe politice Alexandru Gussi, în interviul pentru Spotmedia.ro.
Ultimele eurobarometre consemnează o scădere a încrederii românilor în parcursul european, în orice caz sub media din UE. Ce înseamnă însă acest lucru? Este o scădere a încrederii în instituțiile UE sau în capacitatea României de a avea instituții de nivel european?
E o schimbare importantă, nu mai facem parte dintre euro-entuziaști, așa cum o arătau sondajele mulți ani la rând, înainte și după aderare. Totuși, trebuie să fim atenți să nu supra-interpretăm aceste rezultate, chiar dacă pare că e vorba despre o tendință semnificativă.
Putem lua în considerare și alte elemente, de pildă oamenii sunt foarte îngrijorați în legătură cu perspectivele de viitor, vedem un pesimism cultural accentuat de problemele sociale care vin odată cu inflația. Scăderea puterii de cumpărare e o realitate obiectivă care își are expresiile ei subiective înregistrate și de sondaje.
De la frica de sărăcie, la frica de război, ne aflăm într-un context în care aceste sondaje sunt un bun termometru al anxietății colective acumulate în ultimii ani, dar nu cred că trebuie să ne grăbim să tragem concluzii generale la nivelul valorilor colective.
Curentul de adâncime al integrării, chiar dacă e prea lent, nu a fost inversat, rămâne o realitate obiectivă, asta nu înseamnă că atitudinea subiectivă înregistrată de sondaje nu trebuie să ne dea de gândit din perspectiva anului electoral ce vine.
Care sunt cauzele? Istoric vorbind, România e în cea mai bună epocă a sa, cum au ajuns românii să fie deziluzionați de UE?
Întrebarea dumneavoastră poate suscita mai multe tipuri de răspuns, ca politolog aș merge către un element important al legitimării elitei noastre politice de aproape un sfert de secol: legitimare prin invocarea integrării europene. Din 1999 nu numai am pășit pe drumul aderării europene, dar foarte multe din actele guvernării au fost justificate prin raportare la aceasta.
Deficitul de încredere intern a fost compensat prin raportarea la instituțiile UE. În plus, să nu uităm că euro-entuziasmul românilor era și o expresie a neîncrederii în structurile politice interne. UE era privită ca cea care poate salva România.
Sistemul nostru politic a utilizat copios această resursă externă de legitimitate, o resursă ce părea inepuizabilă. În particular, la alegerile prezidențiale au câștigat candidații cei mai pro-europeni, care erau și cei anti-PSD. Victoria lui Traian Băsescu împotriva lui Adrian Năstase, zece ani mai târziu cea a lui Klaus Iohannis împotriva lui Victor Ponta, sunt momente definitorii în care balanța a fost înclinată în favoarea candidatului mai euro-entuziast. Este însă logic să existe o uzură.
Cei înfrânți de patru ori la rând pregătesc mediatic campania electorală viitoare și o pregătesc într-un sens în care pro-europenismul, care a fost convertit constant în capital politic al părții de dreapta a spectrului politic, să nu mai fie decisiv și în 2024. Așa înțelegem de ce în discursul mediatic dominant, UE a devenit un țap ispășitor. Dar cauza profundă nu cred că este discursul acesta mediatic, ci absența unui discurs articulat pro-european. Oamenii politici, în primul rând cei din zona anti-PSD, au supra-utilizat și până la urmă au demonetizat pro-europenismul.
O situație agravată de totală lipsă de leadership, de oameni politici capabili să explice și să mobilizeze. Un lung ciclu politic s-ar putea să se încheie. Dar asta nu angajează viitorul european al României: pe fond întregul sistem politic și economic trăiește în simbioză, e un sub-sistem al celui de la nivelul UE. Însă la nivelul ideologic-discursiv parcă suntem pe altă planetă. Acesta este paradoxul românesc.
Cine capitalizează politic euroscepticismul? Sondajele, iarăși, arată o ascensiune a AUR, după un moment în care părea că nu mai are potențial de creștere, mă refer la primele momente de după declanșarea războiului dus de Rusia în Ucraina.
Și aici aș relativiza sondajele, în speță cele favorabile AUR: este partidul perceput ca fiind anti-sistem, cei nemulțumiți, și sunt din ce în ce mai mulți, își exprimă nemulțumirea practic amenințând că votează cu partidul care vrea să adune votul de protest cel mai extrem. Vom vedea în ce măsură va reuși în 2024, deocamdată cred că din perspectiva clivajului amintit anterior, între euro-entuziaști și naționaliști-eurosceptici, PSD-ul este cel mai bine plasat pentru a profita de ceea ce poate fi un moment de maxim electoral al naționalismului post-aderare. Sigur că AUR poate face concurență PSD-ului pe acest culoar naționalist, care se lărgește vizibil, totuși efectul principal este mai degrabă acela de a face PSD-ul mai respectabil.
De altfel, ați scris chiar dumneavoastră un articol perfect edificator despre actorii politici care au interesul să umfle AUR.
Putem face referință la momentul electoral 2000, amintesc că atunci se întâlneau în turul doi al prezidențialelor doi purtători ai unui discurs occidentalo-sceptic, pe fond un naționalism mai moderat la Iliescu, radical la Corneliu Vadim Tudor, tot atunci Adrian Năstase promova naționalismului economic. Și azi argumentele naționalismului economic sunt foarte prezente în spațiu public, dând indirect la iveală o nostalgie a ceaușismului. Dar accentul nu l-aș pune pe nostalgie, pe raportul față de trecutul comunist în sine, ci pe o capacitate a ceaușismului, a ideologiei sale național-comuniste, care a impregnat timp de zeci de ani societatea românească prin educație și propagandă, de a oferi o perspectivă alternativă asupra realității. E ca un rezervor de sens (otrăvit) la care în momente de criză și de maximă dezorientare o parte din societate e tentată să facă apel.
Mai e până la alegeri, dar partidele se poziționează deja. Primul scrutin e cel pentru Parlamentul European. Cât de mult contează acesta pentru alegerile cu cea mai mare încărcătură simbolică, prezidențialele?
Pare că există o impresie a guvernanților că aceste prime alegeri, cele europene, după atâția ani foarte complicați, vor fi o formă de defulare înainte de alegerile care contează cu adevărat, de la locale la prezidențiale, trecând prin parlamentare. E azi imposibil de spus dacă va fi așa, sau dacă va fi un test decisiv.
E posibil să avem din nou un referendum, sau alt prilej de mobilizare, unii ar spune de diversiune. O nemulțumire se va descărca, dar asta nu eliberează deloc partidele de la guvernare, indirect președintele actual, de iminența unui vot-sancțiune la toate rândurile de alegeri.
Am avut în ultimele luni câteva campanii care au părut că fac parte din războiul hibrid la care Rusia nu a renunțat, cea mai vocală a fost cea privind dosarul Bâstroe. E mâna Rusiei, e inocența intelectuală a politicienilor români în joc?
Rar formula „pescuit în ape tulburi” s-a potrivit mai bine…și ce pescuiesc populist deopotrivă responsabili politici și televiziuni? Voturi și audiență, viitor electorat, respectiv banii din publicitate și influență.
Sistemului nostru de putere politico-mediatic îi e frică de Rusia, asta deși reacționează adesea ca și când soft-ul său ar fi mai apropiat de cel putinist decât de cel, să zicem, europeist. Militarizarea acestui sistem, de care am mai vorbit cu dumneavoastră, are drept una dintre caracteristici disprețul față de discursul politic care convinge, în locul său preferă amenințarea mai mult sau mai puțin voalată, diversiunea și dezinformarea ca metode privilegiate de influențare a opiniei publice, chiar ca metode de guvernare.
Crizele sunt create artificial, iar atunci când apar cele reale ele sunt gestionate ca și cum ar fi artificiale. Atâtea perdele de fum despart guvernanții de cei pe care îi guvernează încât mă întreb dacă sentimentul de confuzie de la nivel social nu e dublat de unul la fel de adânc la nivelul elitei politice și administrative.
Ipoteza legată de mâna Rusiei mi se pare mai mult ca niciodată dacă nu improbabilă, cel puțin inutilă. Avem destule mâini vizibile care sunt perfect autohtone, avem antioccidentalismul de producție proprie, unul mai pe față, altul mai perfid, eventual cu siglă americană. Ne place ambiguitate strategică nu pentru că Rusia ne influențează, ci pentru că teama de Rusia e undeva în măduva noastră instituțională. În concluzie, cred că nu este nici mâna Rusiei, nici inocența intelectuală a politicienilor, ci o decizie politică deliberată, luată undeva în spatele ușilor închise, deci neexplicată, dar ale cărei consecințe le vedem: facem tot ce trebuie (dar minimul și fără un entuziasm măcar mimat) pentru a rămâne sub umbrela protecției americane, a NATO și a partenerilor europeni, pe de altă parte hrănim anacronic vechi frustrări naționaliste.
În particular vrem să evităm orice formă de ucraino-enutuziasm. Ar fi un model periculos de emancipare. Acceptăm forme de discurs extremist-putinist nu pentru că România e mai pluralistă ca alte țări europene, ci numai în măsura în care acestea întrețin forme de ambiguitate strategico-ideologică. Cred că românii ar gândi și s-ar comporta altfel dacă ar înțelege în ce măsură soarta le e favorabilă, în timp ce zeci, poate sute de mii de militari ai Ucrainei, dar și un număr de voluntari din alte țări, mor sau sunt schilodiți pentru a bloca înaintarea armatei ruse spre granițele UE.
În loc să vorbim despre asta, ne victimizăm penibil pe tema Schengen, ne văităm fals referitor la canalul Bâstroe, sau chiar pierdem timpul cu mutarea banilor dintr-o bancă austriacă în alta. Discursul public dominant de la noi este în așa măsură decalat de orice ar cere o minimă luciditate politică și morală, încât mă mir că sondajele invocate mai devreme nu arată mult mai rău.
AUR crește, USR stagnează, în cel mai bun scenariu, PSD și-a reluat prima poziție în sondaje. Vedeți alt actor politic reușind să spargă acest top? Cine și în ce condiții?
Trebuie să plecăm de la neîncrederea structurală în partidele politice, pe fond nimeni nu le ia în serios. Acesta este un obstacol pentru orice partid care ar vrea să suscite speranțe, fie ele și utopice.
Românii disprețuiesc partidele, mai e un pas până vor disprețui și democrația. Ca acest pas să nu fie făcut ar trebui să privim realitatea în față: democrația nu se face cu generali, cu servicii secrete care propun legi sau scot dosare când le convine. Societatea e demobilizată și neputincioasă în fața spectacolului politic și mediatic făcut să-i spună că oricum nu e nimic de făcut. Vorbiți de un actor politic, da, nu un partid singular, ci o formă de alianță ar putea schimba ceva.
La începutul anilor 1990 o întreagă infrastructură mediatică-civico-intelectuală a făcut posibilă apariția și tardivul succes al Convenției Democratice, la șapte ani de la revoluție. De atunci nu am înaintat prea mult la nivelul pluralismului, așa că tipul acesta de construcție, ca soluție de avarie, rămâne valabil. Dar pentru asta e nevoie nu numai de o idee, ea e banală, ci de voință și de compromis politic. Dar și, mai ales, de o reacție a societății. Într-o măsură încă mai mare decât calitatea elitei politice, pasivitatea socială ne-a adus unde suntem. E însă rolul liderilor politici de a înțelege că ei trebuie să ia în serios această societate românească, care e ceva mult mai complex nu numai decât o bulă pe rețeaua socială, ci și decât un electorat inerțial și parțial captiv.
Dincolo de o posibilă alianță a opoziției în jurul USR, singurul partid care are o reală capacitate de a surprinde e chiar PNL-ul. Acum își dă seama că e în fața unui risc existențial, similar cu cel al PNȚCD în 2000 și PDL în 2012. Tocmai pentru că au profitat în trecut de dispariția concurenților lor de pe partea dreaptă, mulți liberali văd ce-i paște. În plus cred că-și dau seama că Iohannis nu are soluții de ieșire pentru ei. Actualul președinte, nevrând să devină țapul ispășitor care devenise Traian Băsescu de la sfârșitul mandatelor sale, pare că e gata să sacrifice PNL-ul.
O formă de revoltă a liberalilor împotriva PSD va fi probabil primul semn al revoltei împotriva lui Iohannis. Acum PSD promite iluzoriu continuarea coaliției actuale după 2024, dar asta e ultima capcană pentru PNL. Ce o să mai poată spune un candidat la alegerile prezidențiale din partea PNL, că victoria sa garantează păstrarea PSD la guvernare? Cine mai votează un astfel de candidat, sau cine ar vota un PNL care rămâne captiv PSD? Iohannis e acum garantul alianței cu PSD, ruptura PNL față de Iohannis e o chestiune de timp, alternativa e scindarea PNL.