Netanyahu are soarta pecetluită, după ce se vor lămuri puțin lucrurile, va pleca, în timp ce șefii Hamas nu vor pleca decât dacă vor fi înlăturați. Și atunci va trebui reluată soluția celor două state, care s-a stricat după eșecul de la Camp David, când Barak și Arafat au fost aproape de înființarea unui stat palestinian.
Ariel Sharon a avut curajul cândva să retragă Israelul din Gaza în 2005, au fost atunci scandaluri, s-au luat la bătaie cu armata acolo, dar retragerea s-a făcut și toată lumea a fost mulțumită. Din păcate, s-a stricat ceea ce s-a făcut atunci, spune filosoful și scriitorul Andrei Cornea, în dialog cu spotmedia.ro.
Vedem tot felul de semnale de avertizare asupra antisemitismului, care revine sau iese la suprafață în întreg Occidentul. Cum să interpretăm acest lucru? Despre ce este vorba de fapt?
Sunt mai multe lucruri aici. Pe de o parte, există acele minorități destul de consistente de musulmani și de arabi care sunt ușor de inflamat și de influențat. Nu sunt teroriști, dar sunt influențați de problemele care se întâmplă în Orientul Mijlociu. Acesta e un aspect al lucrurilor, nu e ceva nou, de altfel, dar există și un filon mai profund, un filon european deopotrivă la extrema dreaptă și la extrema stângă, care se travestește acum într-un așa-zis antisionism, dar care de fapt e o formă de antisemitism revizitat. Mi se pare ciudat faptul că, de exemplu, în extrema stângă există un astfel de filon, care e foarte vechi, pleacă de la Marx și de la Prouhdon și există o tradiție de antisemitism în stânga, ceea ce nu înseamnă că orice stângă este antisemită.
Pe urmă, să nu uităm totuși că timp de o mie cinci sute de ani, Biserica Catolică și într-o anumită măsură și cea protestantă, la un moment dat le-a spus populațiilor că evreii sug sângele creștinilor, că vor să le facă rău, că l-au ucis pe Hristos. Lucrurile astea s-au spus sute de ani și după Al Doilea Război Mondial, Israel a lucrat să disipeze lucrurile astea, dar ele reapar.
Cât e antisemitism și cât e anti-Israel, anti-anumite politici ale Israelului? Ați menționat antisionismul.
Da, este antisionism. Este un mod, sub o formă sau alta, de a nega de fapt dreptul la avea o țară a lor, deci, într-un fel, de a nega dreptul Israelului de a exista. E cu totul altceva să critici un guvern israelian, foarte mulți israeliani și acum critică, și pe bună dreptate, guvernul lui Netanyahu și mai ales pe aliații lui din extrema dreaptă, și cu totul altceva este să fie antisionist. Vreau să spun că există și ultrareligioși care consideră că existența Israelului încalcă porunca divină, vorbim despre antisioniștii mai ales aflați la stânga sau la extrema stânga, care critică Israelul, pentru că ar fi un stat imperialist sau că reprezintă interesele capitalului american și așa mai departe.
Situația din Gaza este dramatică din punct de vedere umanitar, vedem foarte multe condamnări ale Israelului. Nu prea mai vedem condamnări ale Hamas în spațiul public. Cum s-a ajuns aici?
Da, e adevărat. Și asta este exasperant, pentru că apare și din partea țărilor democratice, care sunt speriate de minoritățile arabe și de presiunile pe care acestea le fac și care se pronunță extrem de unilateral, tot vorbesc în mod continuu despre lucrurile rele care se întâmplă acolo, despre bombardamente. Mai puțin se vorbește despre tunelurile făcute sub spitale, despre depozitele de arme făcute în grădinițe și nu se cere în mod direct Hamasului să le desființeze. Se cere israelienilor să nu mai bombardeze. Adică există un unilateralism destul de pronunțat și care e iritant și care din partea multor politicieni este o chestiune oportunistă. Dar s-ar putea să existe și reziduuri antisemite în unele cazuri.
Credeți că a fost o capcană pentru Israel, să intre în acest dezastru umanitar? Cum iese?
Fără îndoială că a fost o capcană. Acum, e adevărat că nu trebuia să ajungă aici. Adică puteau să se asigure că un astfel de eveniment nu se va întâmpla. Și puteau să încerce să rezolve mai diferit problema, dar odată ce au ajuns aici, nu prea mai au alegeri. Cumva, Hamas-ul va fi distrus în Gaza, nu am nicio îndoială. Așa se va întâmpla. Sigur, se va reforma undeva, cum sunt toate aceste organizații teroriste care nu dispar ca atare, dar aici, în Gaza, va dispărea. Cum a dispărut ISIS.
Dar în ceea ce ne privește pe noi, ceilalți, pentru că observați, aproape că ți se cere o poziționare obligatorie, nu poți să-l critici pe Netanyahu și pe Hamas în același timp, trebuie să alegi?
Poți, cine ne oprește să criticăm? Dar trebuie făcută distincția. Netanyahu a făcut foarte multe erori din motive personale, dorința de a scăpa de pușcărie, dorința de a rămâne la putere cu orice preț și alte lucruri de genul ăsta, s-a înconjurat cu niște aliați dubioși. Dar nu e același lucru cu ce au făcut șefii Hamas, care stau în Qatar în lux și-i lasă pe concetățenii lor să moară în Gaza sau să lupte cu armata israeliană. Nu se poate face o echivalare.
Pe urmă, să nu uităm că totuși Israel este o democrație și Netanyahu are soarta pecetluită, după ce să vor lămuri puțin lucrurile, va pleca, în timp ce șefii Hamas nu vor pleca decât dacă vor fi înlăturați.
Mulți intelectuali au interpretat războiul de acum ca fiind o confruntare în democrație și o formă de totalitarism. Terorismul este până la urmă și o formă de de totalitarism. E această grilă validă?
Până la un punct, terorismul este o formă de absolutism, pentru că pleacă de la ideologie, o ideologie de tip radical care nu mai cunoaște niciun fel de nuanțe și care, cu pretextul că luptă pentru libertate, poate să arunce lumea în aer. După cum vedem, există o alianță mai mare sau mai strânsă între diverse puteri totalitare. Rusia, care tot încearcă să intervină și să își găsească o legătură, vechile ei relații cu lumea arabă; Turcia, care a devenit un stat autoritar, China încă stă deoparte, așteaptă probabil momentul să intervină.
Deci este limpede că încet-încet, se schițează în lumea de azi o alianță a țărilor mai degrabă liberale sau atrase de orbita liberală și a țărilor autoritare.
În aceste condiții, poate fi refăcut dialogul israel-palestinian?
Chiar acum probabil că nu, dar la un moment dat cu siguranță că va fi. Probabil că Autoritatea Palestiniană va avea totuși un cuvânt de spus aici și mai devreme sau mai târziu, soluția celor două state va trebui reluată. A fost o mare tristețe, nu știu de ce nu se vorbește mai mult despre asta, momentul 1999, momentul acela când Ehud Barak, dacă nu mă înșel, și Yasser Arafat, au fost la un pas de pace.
La Camp David.
La un pas, da, de a semna acordul pentru înființarea unui stat palestinian. În ultimul moment, Arafat a plecat și s-a răzgândit. Și acela a fost momentul decisiv, a influențat deceniile care au urmat și situația s-a tot degradat și din perspectiva palestiniană, și din perspectiva israelienă, care au avut atunci niște politicieni de alt calibru decât cei de acum și aveau autoritatea să încheie pacea.
Pentru că de fapt asta-i întrebarea acum, dacă Netanyahu și Abas cei de astăzi sunt oamenii care să negocieze pacea.
Nu cred că va mai fi în măsură s-o mai facă. Ar fi reușit să facă ceva dacă nu s-ar fi agățat de putere și nu s-ar fi înconjurat de partide așa radicale.
Coloniștii din Cisiordania n-au niciun motiv să plece de acolo, dar odată ce sunt acolo în mod ilegal, nu se va putea încheia pacea cu ei. Sharon a avut curajul cândva să retragă Israelul din Gaza în 2005, și țin minte că au fost atunci scandaluri, s-au luat la bătaie cu armata acolo, dar retragerea s-a făcut și toată lumea a fost mulțumită. Din păcate, s-a stricat ceea ce s-a făcut atunci.