Israelul nu are la dispoziție nicio opțiune neproblematică: evident, nu pot lăsa un astfel de atac fără răspuns, dar forțarea Hamas să se întoarcă la status quo ante fără o invazie terestră (și chiar și atunci) are șanse mici de reușită, consideră expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan.
Principalele idei ale interviului pentru spotmedia.ro:
- Mă aștept să cadă capete la nivelul conducerii Shin Bet și a Mossadului.
- Acest atac a survenit într-o zi de sărbătoare pentru Israel (Simchat Torah), în care este foarte posibil ca serviciile secrete să fi operat la o capacitate semnificativ redusă – un scenariu aproape identic cu cel de acum 50 ani, când o coaliție a statelor arabe a atacat Israelul chiar de Yom Kippur, cea mai importantă sărbătoare religioasă evreiască. Evident, acest fapt nu poate fi o simplă coincidență.
- Liderii Hamas au fost la Moscova în luna martie și este la fel de adevărat că Rusia și Iranul au o relație de colaborare foarte strânsă, dar asta nu înseamnă neapărat că Moscova a avut o contribuție notabilă la atacul de ieri – sau cel puțin nu avem dovezi în acest sens până acum. Ceea ce e clar este că va căuta o cale să profite, conform principiului că haosul este o scară de care poți profita pentru a te cățăra cât mai sus posibil. Deci chiar dacă Moscova nu este direct implicată în coordonarea atacului de ieri, va încerca să profite atâta timp cât atenția lumii este îndreptată spre Orientul Mijlociu, nu spre Ucraina.
- Nu este niciun secret că Iranul este principalul finanțator al Hamas și Hezbollah și este foarte greu de crezut că militanții palestinieni au putut, fără niciun ajutor, să aibă acces la miile de rachete pe care le-au lansat înspre Israel ieri dimineață.
- Deja Netanyahu a dovedit că are cel puțin nouă vieți politice și este un jucător mult prea abil pentru a nu profita de oportunitatea oferită de Lapid.
- În condițiile în care acest guvern de uniune națională va deveni realitate, iar Netanyahu își va păstra funcția de premier (cred că aceasta va fi una din principalele condiții de negociere), va avea de gestionat o situație extrem de complicată în care opțiunile bune sunt aproape non-existente: dacă trecutul servește drept precedent, primul său instinct va fi să trateze criza cu precauție și să evite lansarea unui război total, folosind atacurile aeriene în Gaza pentru a determina Hamasul să accepte un acord de încetare a focului și înapoierea ostaticilor.
- O invazie terestră a IDF implică riscuri majore: densitatea populației sporește exponențial riscul de victime civile, iar rețeaua densă de tunele construite de Hamas înseamnă posibilitatea de atacuri surpriză și de luare de ostatici, o tehnică preferată de Hamas, pentru că aceștia pot fi folosiți ca monedă de schimb.
Raluca Moldovan este conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, aria ei de expertiză acoperind tematici ale Orientului Mijlociu. Raluca Moldovan este și membră a Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE).
Întrebarea care e pe buzele tuturor e cum s-a lăsat Israelul prins cu garda jos. Cine a eșuat? Este acest eșec unul al serviciilor secrete, e nevoie de o nouă paradigmă a lor, în afara celebrei Rise and kill first?
Desigur, această întrebare va fi dezbătută mult timp de acum înainte și mă aștept să cadă capete la nivelul conducerii Shin Bet și a Mossadului.
Eșecul se poate explica, în opinia mea, prin mai mulți factori: diviziunile interne care au afectat societatea israeliană de la începutul anului, cauzate în principal de reforma justiției propusă de guvernul de dreapta radicală a lui Netanyahu, s-au reflectat și la nivelul IDF și al serviciilor de spionaj și contraspionaj, afectându-le vigilența și eficiența.
În al doilea rând, putem vorbi și de un anume nivel de prea mare încredere al forțelor armate israeliene și al serviciilor secrete, un soi de hubris, în eficiența politicii de descurajare (deterrence) practicată față de Hamas prin construirea gardului de securitate de la frontiera cu Gaza și prin alte metode de supraveghere (senzori de mișcare, posturi de control, presiune economică etc.).
În plus, cred că Israelul a mizat și pe faptul că Hamas, în calitatea sa de forță politică principală din Gaza, ar avea interesul de a menține acordul de încetare a focului agreat în 2018, în care ambele părți beneficiau de un aranjament de live and let live care permitea unui număr de aproximativ 20.000 de muncitori palestinieni să treacă zilnic frontiera în Israel, aducând beneficii economice și generând resurse financiare pentru Hamas. Se pare că a fost totul doar o perdea de fum, iar Israelul a fost, în cele din urmă, înșelat de liniștea relativă care a caracterizat relațiile cu Gaza în ultimii 2-3 ani.
Mai mult, acest atac a survenit într-o zi de sărbătoare pentru Israel (Simchat Torah), în care este foarte posibil ca serviciile secrete să fi operat la o capacitate semnificativ redusă – un scenariu aproape identic cu cel de acum 50 ani, când o coaliție a statelor arabe a atacat Israelul chiar de Yom Kippur, cea mai importantă sărbătoare religioasă evreiască. Evident, acest fapt nu poate fi o simplă coincidență. Atacul de ieri dovedește că încrederea în forța brută nu este suficientă, iar asumpția că adversarul se va comporta ca un actor rațional nu funcționează întotdeauna: dorința de a face rău este uneori mai puternică decât rațiunea.
Perioada următoare va aduce clar o reconsiderare a paradigmei de securitate israeliene și mă aștept ca lecțiile acestor zile să fie bine învățate de către cei care, de această dată, au mizat prea mult pe faptul că inerția status quo-ului elimină surprizele de proporții.
Acest atac nu a avut loc, așa cum s-a întâmplat în cazul atacurilor de la 11 septembrie, din cauza unui eșec de imaginație al serviciilor secrete israeliene; mai degrabă, lipsa de vigilență și contextul intern turbulent al ultimelor luni au creat posibilitatea pentru Hamas să lanseze acest atac într-un moment extrem de important pentru contextul regional, în care Israelul și Arabia Saudită păreau mai aproape ca niciodată de semnarea lui acord bilateral. Atacul Hamas a avut și o dimensiune performativă considerabilă: militanții care au invadat orașele și așezările din apropierea graniței păreau să spună uitați-vă la noi!, iar ecourile acestei demonstrații de forță și-au atins scopul: privirea întregii lumi este ațintită, din nou, asupra regiunii.
Atacarea țării prin aceste atentate teroriste la scară largă unește, firesc, societatea în jurul conducătorilor ei. Va reuși Benjamin Netanyahu să facă asta și se poate astfel relegitima, sau e prematură întrebarea?
Există suficiente voci în societatea israeliană care îl acuză direct pe Netanyahu pentru atacul de ieri și acesta va încerca să ia măsuri pentru a-și consolida poziția politică.
În aceste condiții, nu cred că poate continua să le permită partenerilor de coaliție, care aparțin spectrului radical, extremist și religios, să dicteze măsurile de răspuns la această criză. Yair Lapid, liderul principalului partid de opoziție din Knesset, Blocul Alb-Albastru, a și anunțat că propune formarea unui guvern de uniune națională care să gestioneze răspunsul la această criză. Decizia înțeleaptă pentru Netanyahu acum este de a accepta această propunere și de a încerca să își reabiliteze imaginea publică în rândul unei proporții semnificative a populației care îl consideră în mare măsură responsabil pentru această criză prin insistența de a adopta extrem de controversata reformă a justiției.
Deja Netanyahu a dovedit că are cel puțin nouă vieți politice și este un jucător mult prea abil pentru a nu profita de oportunitatea oferită de Lapid. Multe voci din social media au speculat, începând de ieri, că acest atac îi convine de minune lui Netanyahu pentru că rezolvă problema debarcării unor parteneri de coaliție care deveniseră oarecum incomozi, unii sugerând chiar că avem de-a face cu un scenariu de tip „wag the dog” în care Netanyahu a permis acest atac pentru a câștiga capital politic – un scenariu evident conspiraționist, absurd și nesusținut de nicio evidență.
În orice caz, în condițiile în care acest guvern de uniune națională va deveni realitate, iar Netanyahu își va păstra funcția de premier (cred că aceasta va fi una din principalele condiții de negociere), va avea de gestionat o situație extrem de complicată în care opțiunile bune sunt aproape non-existente: dacă trecutul servește drept precedent, primul său instinct va fi să trateze criza cu precauție și să evite lansarea unui război total, folosind atacurile aeriene în Gaza pentru a determina Hamasul să accepte un acord de încetare a focului și înapoierea ostaticilor. Însă mi-e teamă că, acum, această tactică nu va da rezultate, pentru că Hamas nu pare să dorească o reîntoarcere la status quo ante, fiind mai interesați într-o escaladare a conflictului prin atragerea Hezbollah și a altor forțe din Cisiordania.
După ce Rusia a atacat Ucraina, liderii Hamas au fost la Moscova. Vedeți o coordonare sau cauzele sunt de căutat intern, la relațiile israelo-palestiniene?
Desigur, se pot căuta și găsi multe conexiuni și explicații care să implice actori externi, în principal Rusia și Iran. Da, este adevărat că liderii Hamas au fost la Moscova în luna martie și este la fel de adevărat că Rusia și Iranul au o relație de colaborare foarte strânsă, dar asta nu înseamnă neapărat că Moscova a avut o contribuție notabilă la atacul de ieri – sau cel puțin nu avem dovezi în acest sens până acum.
Ceea ce e clar este că va căuta o cale să profite, conform principiului că haosul este o scară de care poți profita pentru a te cățăra cât mai sus posibil. Deci chiar dacă Moscova nu este direct implicată în coordonarea atacului de ieri, va încerca să profite atâta timp cât atenția lumii este îndreptată spre Orientul Mijlociu, nu spre Ucraina.
Pe de altă parte, nu este niciun secret că Iranul este principalul finanțator al Hamas și Hezbollah și este foarte greu de crezut că militanții palestinieni au putut, fără niciun ajutor, să aibă acces la miile de rachete pe care le-au lansat înspre Israel ieri dimineață.
Nu sugerez ca Hamas este în totalitate o marionetă a Iranului, iar atacul de ieri are și cauze profunde care țin strict de relațiile israelo-palestiniene (presiunea economică a Israelului asupra Gazei, controlul frontierelor, controlul accesului cetățenilor din Gaza la resurse precum apa și electricitatea, rivalitatea profundă dintre Hamas și Fatah/Autoritatea Palestiniană care guvernează Cisiordania), dar Iranul, în acest moment, se simte profund amenințat de perspectiva unui acord bilateral dintre Arabia Saudită și Israel, care ar duce la o și mai mare izolare regională a Teheranului, în ciuda normalizării relațiilor cu Riyadhul, care a survenit la începutul anului cu medierea Chinei. Folosindu-se de un atac al Hamas și, eventual al Hezbollah, Iranul poate minimiza șansele unui astfel de acord.
Odată ce problema palestiniană revine în forță pe agenda globală, iar popoarele arabe din Orientul Mijlociu vor vedea cum armele furnizate de SUA Israelului sunt folosite pentru a omorî populația civilă din Gaza, mă aștept ca reacția să fie foarte puternică, iar lideri precum prințul moștenitor saudit Mohamed bin Salman nu vor fi prea dornici să înfrunte o astfel de opoziție – deoarece asta ar însemna să transmită un mesaj mult prea curajos de tip „abordarea mea va aduce mult mai multe beneficii palestinienilor decât ceea ce face Hamas”.
În această dimineață, Hezbollah, un alt proxy iranian, a lansat un atac asupra pozițiilor israeliene de pe Înălțimile Golan (Mount Dov), dar până în acest moment nu este clar dacă acest atac este coordonat cu cel al Hamas (inclin să cred că nu, pentru că altfel ar fi început de ieri, în același timp), însă acest lucru arată că există mai mulți actori în regiune care se vor solidariza cu Hamas, ceea ce va afecta stabilitatea și echilibrul regional pentru o bună bucată de vreme.
Care este cel mai prost scenariu de dezvoltare? Se așteaptă riposta Israelului.
Israelul, până acum, a ripostat predictibil, cu atacuri aeriene în interiorul Fâșiei Gaza pentru a destabiliza conducerea Hamas. Dar sigur vor exista voci care vor cere, din nou, o ocupație armată israeliană în Gaza, iar aceasta, după cum am afirmat mai sus, pare a fi de această dată, o opțiune probabilă. O astfel de măsură ar duce, pe termen scurt, la minimizarea controlului Hamas asupra populației din Gaza, la distrugerea tunelelor construite pentru adăpostirea militanților, la arestarea liderilor organizației (sau a majorității acestora), la confiscarea armelor și munițiilor.
Dar o invazie terestră a IDF implică riscuri majore: densitatea populației sporește exponențial riscul de victime civile, iar rețeaua densă de tunele construite de Hamas înseamnă posibilitatea de atacuri surpriză și de luare de ostatici, o tehnică preferată de Hamas, pentru că aceștia pot fi folosiți ca monedă de schimb. În decursul atacului început ieri dimineață, au fost luați ostatici peste 100 de militari și civili israelieni, a căror eliberare va fi negociată la sânge de Hamas: în 2006, militanții palestinieni au capturat un singur soldat IDF, Gilat Shalid, care a fost eliberat în 2011 în schimbul a 1.300 de prizonieri palestinieni.
Actualmente, aproximativ 5000 de militanți Hamas se află în închisorile israeliene și ne putem aștepta ca o bună parte dintre aceștia să facă obiectul negocierilor. Desigur, guvernul israelian are și opțiunea de a nu negocia cu teroriștii, dar presiunea opiniei publice în acest caz va fi prea mare, iar Netanyahu nu își poate asuma un astfel de risc. Deci situația ostaticilor va complica foarte mult dezvoltările viitoare.
Chiar dacă ocuparea Gazei va fi un succes pentru Israel, se pune întrebarea ce urmează după? Nu cred ca Israelul, care s-a retras complet din Gaza în 2005, dorește să își asume din nou administrarea unei zone extrem de volatile și ostile pe termen lung.
În plus, politicienii israelieni, mai ales cei de dreapta, ar prefera probabil ca zona să rămână sub guvernarea Hamas, pentru a putea folosi acest argument ca precedent împotriva unei eventuale și viitoare retrageri din Cisiordania, argumentând că Israelul nu se poate retrage (și) din Cisiordania pentru a risca atacuri similare și de acolo și a fi nevoit să lupte pe două fronturi.
Din această perspectivă, prezența Hamas în Gaza aduce un anume capital politic intern. Iar o astfel de ocupație sigur va duce la noi proteste pe plan regional și internațional împotriva Israelului și a aliaților săi, în principal SUA, ceea ce va eroda clar capitalul de simpatie pe care îl are acum.
Sigur, un astfel de scenariu poate fi evitat, după pacificarea zonei, dacă Israelul găsește alți parteneri palestinieni care să își asume administrarea Gazei; dar singura alternativă acceptabilă, Autoritatea Palestiniană, nu are susținere în Gaza și astfel nu vor risca să intre în regiune în siajul tancurilor israeliene.
Pe scurt, așa cum spuneam mai sus, Israelul nu are la dispoziție nicio opțiune neproblematică: evident, nu pot lăsa un astfel de atac fără răspuns, dar forțarea Hamas să se întoarcă la status quo ante fără o invazie terestră (și chiar și atunci) are șanse mici de reușită. Soluția ocupației complete a zonei va crea un nou set de probleme dificile, posibil fără a le rezolva pe cele deja existente, iar relațiile Israelului cu țările arabe, în principal cu Arabia Saudită, vor deveni vizibil mai tensionate, pentru că astfel de state nu sunt imune la presiunea populară, mai ales în perioade în care problema palestiniană este o chestiune de breaking news.
Dilema imediată a Israelului va fi, cred, cum să revină la regimul de descurajare practicat până acum față de Hamas: cu alte cuvinte, cum să îi convingă că prețul pentru un nou atac va fi prea greu de suportat și, mai mult, cum să facă acest lucru în termeni moral acceptabili de către comunitatea internațională pentru a continua să beneficieze de sprijin. De modul cum va reuși Israelul să împace principiul proporționalității și logica descurajării va depinde viitorul statului evreu și ordinea regională.