România a mai trecut prin acest moment de ușurare și entuziasm, în 1996, când Emil Constantinescu a fost considerat revanșa pe care societatea reușește să și-o ia, la cinci ani după ce urmașii fostului regim, din nomenclatură și din Securitate, reușiseră cameleonic să infiltreze statul.
Învinși în 1996, retrași în subteranele puterii, aceștia au reușit, în cei patru ani de mandat al lui Constantinescu, să-și pregătească revenirea, numai că acum știau, la fel cum a înțeles și Viktor Orban după ce a pierdut o dată puterea, că trebuie să-și construiască pârghii mult mai profunde în instituțiile politice, administrațiile locale și, foarte important, în instituțiile sociale și culturale.
Aveau nevoie de subculturile care să creeze un electorat slăbit democratic, a cărui marginalizare să fie tot sub controlul lor. Strategia este cea folosită și în național-ceaușism, cu cenaclul Flacăra, o supapă de libertate controlată atent de ochiul panoptic al dictaturii.
Au fost astfel cultivate și alimentate instituții ca Academia Română și Biserica Ortodoxă Română, așa cum, de pildă, istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt a atras atenția încă de acum câțiva ani, când a lucrat la monografia despre Mișcarea Legionară și Corneliu Zelea Codreaunu și, mai târziu, la una dintre rarele lucrări de istorie a BOR, în relația ei cu puterea politică.
A fost manufacturat un sentiment naționalist în sensul cetății asediate, astfel încât am ajuns, astăzi, la români care votează noi versus toți ceilalți și care trăiesc în cetățile asediate din social media, incomunicabile mainstream-ului și fără expunere la poziția din afară.
Miza a fost radicalizarea, obținută printr-un proces de manual: exploatarea fricii, a furiei și mai ales înscenarea unii sentiment de apartenență la un grup închis, singurul unde identitatea ta îți este protejată. Restul lumii e portretizată ca dușman care îți vrea locul și te deposedează de viitor.
Or, pentru a crea acest naționalism care îi exclude pe ceilalți, „o insulă supra-exploatată, supra-atacată, singuratică pe planetă ostilă”, cum îl descrie Andrei Pleșu, instituțiile sociale și culturale trebuiau manipulate.
"Există curente în România, inclusiv în mediul BOR, care sunt mai serioase intelectual decât, de exemplu, George Simion sau doamna Șoșoacă. De-a lungul mai multor ani, s-a dezvoltat un mediu care combină ultranaționalismul autarhist al epocii Ceaușescu cu ortodoxia neolegionară, iar această gândire s-a dezvoltat, uneori mai puternic, alteori mai slab, și în părți ale instituțiilor și ale presei, mai ales pe anumite canale de televiziune, care polemizează împotriva Occidentului și vor, în final, să desprindă România de NATO și UE.
Aceste curente monopolizează patriotismul, într-o formă pervertită, pentru ei înșiși, iar partidele mari, precum PSD și PNL, nu numai că nu fac nimic pentru a contracara acest lucru, dar susțin ele însele o versiune ceva mai blândă a acestei gândiri”, explica Oliver Jens Schmitt, cu mult înainte ca acest cuplu Georgescu – Simion să fie lansat.
În esență, AUR, creația tehnologiei politice românești, așa cum au constatat analiști politici de-a lungul timpului, a reprodus acest amalgam de legionarism și naționalism care a fost transmis societății românești din epoca Ceaușescu prin școală, cinematografie și mass-media, ca fiind interpretarea de către stat a culturii și istoriei naționale, explică Schmitt:
“Acest lucru este ușor pentru AUR, întrucât la orele de istorie se folosesc adesea materiale didactice care tratează superficial subiecte controversate precum revoluția din 1989, dar și legionarismul, participarea României la Shoah, dictatura mareșalului Antonescu sau susținerea de către BOR a tuturor regimurilor autoritare și totalitare din secolul XX.
Chiar dacă circumstanțele din anii 1930 nu sunt transferate în mod mecanic la situația de astăzi, unele paralele între legionarism și AUR sunt izbitoare: o mișcare extremistă de tineri activiști neexperimentați, dar predispuși la violență, este privită cu simpatie sau susținută în secret de părți ale establishment-ului.
Atunci, ca și acum, intelectualii și academicienii creează un climat care sprijină ultranaționalismul ortodox, anti-occidental.
Din nou, este vorba de profesori, de exemplu, o parte din conducerea Academiei Române, care în ultimii ani, sub conducerea lui Ioan Aurel Pop, a promovat în repetate rânduri tendințe antisemite, de exemplu, prin glorificarea lui Nicolae Paulescu sau prin relativizarea numărului de victime ale pogromului de la Iași din 1941.
BOR joacă un rol și prin faptul că a tolerat ani de zile tendințe neolegionare, în anumite mănăstiri, dar și în cercurile intelectuale, apropiate de Biserică. Conducerea BOR a trebuit să se confrunte cu diferite curente din Biserică, atunci ca și acum. Atunci, ca și acum, nu s-a distanțat de extremiștii ortodoxist-ultranaţionalişti din rândurile sale. Iar acest lucru încurajează mințile intelectuale din cadrul AUR”.
Ca și în anii 1930, statul român s-a dovedit slab în fața unei crize majore, atunci criza economică mondială, astăzi efectele combinate ale emigrației în masă, ale reformelor structurale întârziate și ale pandemiei.
La fel ca în anii '30, mediul geopolitic al României se deteriorează, cu amenințarea din ce în ce mai mare în Est din partea unei Rusii agresive, care, evident, este și ea pregătită de război, și la care o Românie preocupată de ea însăși nu are niciun răspuns.
Ceea ce se poate spune cu certitudine este că AUR și liderii săi, precum și oamenii din jurul lor, sunt promovați intens de propaganda rusă din România, cum ar fi sputnik.md. Printre aceștia se numără politicieni care și-au început cariera la AUR, cum ar fi doamna Șoșoacă, sau președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.
Cu siguranță, aceste persoane au făcut declarații în ceea ce privește integrarea euro-atlantică a României. În același timp, ei pledează pentru suveranism, citând Polonia ca model.
De fapt, acest suveranism este în avantajul Moscovei, deoarece slăbește legăturile României cu UE și NATO. Nimeni din persoanele pomenite mai sus nu poate răspunde la întrebarea cum s-ar apăra România în cazul unei agresiuni rusești împotriva Republicii Moldova sau împotriva României însăși, fără ajutorul aliaților.
Discursul anti-occidental din mediul AUR și din tabăra ortodoxă slăbește legăturile mentale ale României cu Occidentul.
Mulți români, care suferă de pe urma crizei economice, a pandemiei și a consecințelor emigrației în masă, nu știu încotro vor să îndrepte aceste forțe. S-ar putea ca Simion, Șoșoacă, Pop și alți reprezentanți ai taberei național-ortodoxe să nu știe nici ei și să poată numi doar ceea ce nu vor.
Într-o perioadă de tensiuni geopolitice accentuate, acest lucru este foarte problematic pentru o țară expusă precum România, care pentru prima dată în istoria sa este integrată în alianțe solide”, este analiza lucidă a istoricului elvețian.
Or, premisele care fac posibilă, în continuare, manipularea spațiului public și crearea unui electorat revanșard, transformarea acestui electorat în armă atât politică, cât și geopolitică, sunt cele care continuă să se perpetueze.
Înainte de vot, de pildă, cu toate că îl are în sânul ei pe Teodosie, Biserica Ortodoxă Română a ales să-și proclame, public, neutralitatea politică, deși în joc nu era două forțe politice egale, ci aveam un candidat care și-a aliniat mesajele și strategia cu a Rusiei, nu știm, deocamdată, până la ce nivel și dacă a fost un calcul oportunist sau o strategie comună.