Structurile statului care au dat bilet de voie AUR se pot apăra spunând că vor să combată un populism care ar risca altfel să fie dirijat din afară, mai ales din zona putinistă. AUR s-a născut cu binecuvântarea instituțiilor statului care îi fac pârtie către anul electoral, tocmai pentru că este plin de generali în retragere, tocmai pentru că e promovat intens de o parte a sistemului mediatic, face exces de zel anti-sistem.
Iar acest exces de zel se vede mai ales la George Simion.
Politologul Alexandru Gussi vorbește, într-un interviu acordat Spotmedia.ro, despre paradoxul României: cei care sunt principalii câștigători ai tranziției și ai integrării încearcă, graţie unei forme de neoceaușism, să instrumentalizeze în favoarea lor toate frustrările tranziției și integrării.
Principalele idei din interviu:
- AUR și S.O.S. România adunate s-au stabilizat la 25% pentru parlamentare, iar posibilii lor candidați la prezidențiale, George Simion și Diana Șoșoacă, totalizează cam 28% din intențiile de vot. Această stabilitate pe un palier inedit ne arată că nu e vorba de un foc de paie, ci de un fenomen de anvergură.
- AUR nu e ceva căzut din cer, ci e răspunsul la un tip de cerere de populism radical după ce cel mai soft a eșuat.
- AUR este produsul unor structuri ale statului. Acestea se pot apăra spunând că vor să combată un populism care ar risca altfel să fie fi dirijat din afară, mai ales din zona putinistă. Elementul central este acela al unei forme de revanșă ideologică prin care cei care au acumulat multă putere și resurse după 1989, dar care au trebuit să țină un discurs corect politic ca să profite de integrarea în UE, vor acum să revină la o formă de naționalism care, stilistic vorbind, e aproape de cel practicat de Ceaușescu. De unde și o formă de nostalgie cu care vine la pachet.
- Favoritul sondajelor pentru prezidențialele de anul viitor, Mircea Geoană, a contestat vehement corectitudinea rezultatului turul doi al prezidențialelor din 2009, alimentând un deficit de legitimitate care a putut justifica absolut inutila și grava criză constituțională din 2012, ale cărei cicatrici se văd și azi. Va apăra el în mod credibil democrația din România?
- Din perspectivă istorică pare incredibil că această secretomanie a lui Iohannis e similară cu cea specifică culturii instituționale a lui Ion Iliescu, marcată de conspirativitatea comuniștilor de cursă lungă. A preluat o semi-democrație și riscă să livreze mai departe o democratură.
Domnule profesor, avem sondaj după sondaj care arată ascensiunea nu doar a AUR, ci și a partidului senatoarei Șoșoacă, partid care e cotat cu șanse să treacă pragul pentru europarlamentare. E o poză de moment, care măsoară temperatura socială de acum, sau putem vorbi despre o evoluție, o dinamică a acestor partide populiste, extremiste?
Dacă plec de la sondajele INSCOP, care îmi par ca cele mai credibile dintre cele care au fost publicate, vedem că în ultimele câteva luni AUR și S.O.S. România adunate s-au stabilizat la 25% pentru parlamentare, iar posibilii lor candidați la prezidențiale, George Simion și Diana Șoșoacă, totalizează cam 28% din intențiile de vot.
Cu cât ne apropiem de perioada electorală, răspunsurile la întrebările celor care fac sondaje sunt mai relevante, iar din acest punct de vedere cred că această stabilitate pe un palier inedit ne arată că nu e vorba de un foc de paie, ci de un fenomen de anvergură, care potențial cred că poate ajunge la o treime din cei care vor vota.
Cu atât mai mult cu cât primul rând de alegeri este cel pentru europarlamentare, care sunt un dublu prilej de expresie a votului de protest și a celui naționalist-eurosceptic.
Remarcabilă pentru această zonă de electorat este simpatia în creștere pentru Diana Șoșoacă, ceva mai mare decât pentru George Simion, atât atunci când ne uităm la intenția de vot pentru prezidențiale, cât și la nivelul încrederii.
E semnul unei cereri de radicalism care este în creștere. Totuși, deocamdată nu aș exagera importanța acestei formațiuni S.O.S. România, în acest moment e doar un partid-fantomă și e probabil ca o parte dintre cei care declară că ar merge în această direcție până la urmă vor vota AUR. Adică spre un partid care participă la al doilea ciclu electoral, care are o capacitate de penetrare atât în mediul rural, cât și în diaspora, cu un marketing electoral bine organizat.
Șoșoacă nu e decât o dimensiune a fenomenului AUR, acest fenomen e cu adevărat semnificativ și are dinamică certă, în condițiile în care principalele partide concurente, PSD, PNL și USR, nu sunt pe o curbă pozitivă și toate trei privesc mai degrabă cu îngrijorare decât cu speranță spre anul electoral 2024.
Privind retrospectiv, care au fost cauzele majore care au făcut posibilă ascensiunea acestor formațiuni politice și acestor politicieni de factură populistă? De fapt, îi putem desemna drept extremiști?
Nu pot începe răspunsul la această întrebare fără a aduce aminte faptul că populismul a dominat istoria noastră electorală. În 1990, discursul Frontului Salvării Naționale era dominat de populism, Vladimir Tismăneanu vorbea atunci de peronism și salvaționism. Două treimi din români au votat direcția asta în mai 1990.
După 1992 și până în 1996 majoritatea parlamentară a fost formată de partide ca FDSN, PUNR, PRM și PSM, care erau toate ultra-populiste. În 1996, CDR a câștigat alegerile mai degrabă datorită unor accente populiste decât datorită anticomunismului. Sigur, PDSR-ul din 2000 era net mai populist, depășit la acest capitol doar de partidul lui Corneliu Vadim Tudor.
Fără o dimensiune populistă a discursului său, Traian Băsescu nu putea câștiga nici în 2004, nici în 2009. Să ne mai amintim de populismul cu accente anti-occidentale al USL (PSD-PNL) din 2012 sau de naționalismul PSD-ului lui Ponta și Dragnea din 2014 și 2016.
Înainte de AUR, am avut PPDD-ul (locul trei în 2012 cu 14%), iar USR-ul, deși mult mai soft și venit din altă direcție, a fost la noi un precursor al cyber-populismului. Și să nu uităm UDMR-ul, care s-a făcut frate cu populismul Viktor Orbán. Mă iertați dacă am uitat pe cineva…
Această enumerare e făcută pentru a sublinia măsura în care avem o cultură politică dominată de populism. Nu e vorba numai de oamenii politici. Nota dominantă pe televiziuni și pe rețelele sociale este una care favorizează mesajele extreme. Jurnaliștii români, liderii de opinie, au reflexe populiste și asta se vede chiar când combat același populism.
AUR nu e ceva căzut din cer, ci e răspunsul la un tip de cerere de populism radical după ce cel mai soft a eșuat.
În ce măsură e AUR (și compania) „aportul” românesc la tabloul european, unde partidele extremiste au un oarecare avânt, dacă ne uităm spre Germania și Olanda, de pildă? Este ascensiunea AUR parte a unui Zeitgeist, cum am putea spune despre Mișcarea Legionară, în epocă?
Să nu ne facem iluzii: nu putem compara un fenomen politic autohton cu fenomene fie și negative din regimurile citate, care sunt printre cele mai democratice din lume.
În mai multe rânduri am încercat să explic de ce cred că AUR este produsul unor structuri ale statului. Acestea se pot apăra spunând că vor să combată un populism care ar risca altfel să fie fi dirijat din afară, mai ales din zona putinistă, reprezentată acum parcă voit-caricatural prin discursul senatoarei de Iași Diana Șoșoacă.
Sigur că există un context european. Dar de el se poate profita în diverse feluri. La noi elementul central cred că este acela al unei forme de revanșă ideologică prin care cei care au acumulat multă putere și resurse după 1989, dar care au trebuit să țină un discurs corect politic ca să profite de integrarea în UE, vor acum să revină la o formă de naționalism care, stilistic vorbind, e aproape de cel practicat de Ceaușescu. De unde și o formă de nostalgie cu care vine la pachet.
Avem deci un remarcabil paradox: cei care sunt principalii câștigători ai tranziției și ai integrării încearcă, datorită unei forme de neoceaușism, să instrumentalizeze în favoarea lor toate frustrările tranziției și integrării. Acesta cred că e fenomenul esențial AUR, tocmai pentru că s-a născut cu binecuvântarea instituțiilor statului care îi fac pârtie către anul electoral, tocmai pentru că este plin de generali în retragere, tocmai pentru că e promovat intens de o parte a sistemului mediatic, face exces de zel anti-sistem.
Iar acest exces de zel se vede mai ales la George Simion. Să spui, spre exemplu, că AUR are o ideologie extremistă este să legitimezi ideea că are o ideologie, să spui că este extremist este să iei în serios rolul de extremist pe care l-a asumat.
Cred că trebuie să fim sceptici în raport cu etichetările rapide, asta nu însemna că pot fi tolerate accentele de violență. Eu văd însă că sunt tolerate chiar dinăuntrul sistemului. În acest sens, anularea discursului președintelui Ucrainei Zelenski în fața Parlamentului a fost un exemplu semnificativ de cedare suspect de ușoară.
Este însă AUR (și compania) cel mai mare risc al alegerilor care urmează, din punctul de vedere al calității democrației?
AUR este expresia calității cu multe ghilimele a democrației din România, înainte de a fi un pericol pentru aceasta. Neîncrederea în instituții e prea mare ca discursul de apărare a democrației să mai funcționeze eficient pentru a diminua influența AUR. Discursul pro-națiune este mai eficient decât cel pro-democrație din punctul de vedere al unei părți semnificative a electoratului.
Cred că e o reală capcană să crezi că simplul discurs de apărare a democrației și statului de drept în fața amenințării extremismului e o soluție eficientă pentru 2024. Nu poți prelua retorica din Occident a delegitimării mișcărilor populiste, pentru că natura instituțiilor tale nu-ți permite să le aperi în mod credibil, trebuie să explici cum le îmbunătățești.
Politicienii români au abandonat demult prioritatea democratizării, deși natura instituțiilor noastre a fost totdeauna discutabilă și discutată. Spre exemplu, favoritul sondajelor pentru prezidențialele de anul viitor, Mircea Geoană, a contestat vehement corectitudinea rezultatului turul doi al prezidențialelor din 2009, alimentând un deficit de legitimitate care a putut justifica absolut inutila și grava criză constituțională din 2012, ale cărei cicatrici se văd și azi. Va apăra el în mod credibil democrația din România?
Într-o lume ideală, fenomenul AUR, cu toate extremismele sale, ar dinamiza întreaga piață politică, partidele de guvernământ ar încerca să fie mai reprezentative, concurența politică ar spori gradul de democrație și societatea civilă ar denunța consecvent imixtiunea serviciilor în viața politică și în justiție. În apropierea Revelionului, putem spera improbabilul!
Președintele Klaus Iohannis își încheie cele două mandate cu refuzul de a fi transparent și de a face publice, în pofida solicitărilor de presă, bugetul pentru aeronava care l-a purtat în diverse vizite externe. Ce efecte va avea acest lucru, dacă va avea, asupra instituției prezidențiale și apoi asupra alegerilor prezidențiale? E miza mai sus sau mai jos?
Unele simple detalii pun în evidență adevăruri importante.
Discuția în sine despre acest buget nu impresionează multă lume. Acest detaliu ne duce către evidența unei practici a puterii prezidențiale dominată nu numai de o lipsă de transparență care frizează patologicul, ci și de voința de a impune un model de regim politic ermetic. Traian Băsescu a provocat prea multe crize de natură politică, dar ele au scos la iveală multe realități ascunse cu grijă în mandatele lui Iliescu.
Din perspectivă istorică pare incredibil că această secretomanie a lui Iohannis e similară cu cea specifică culturii instituționale a lui Ion Iliescu, marcată de conspirativitatea comuniștilor de cursă lungă. Marele risc este ca Iohannis să spere că poate avea un succesor care să-i garanteze continuitatea acestei secretomanii, a cărei denunțare l-ar pune probabil într-o postură inconfortabilă. A preluat o semi-democrație și riscă să livreze mai departe o democratură.