Poza momentului arată rău pentru PSD și PNL. Amândouă scad din cauza guvernării proaste și a clientelismului sfidător, în timp ce AUR crește fără efort din simpla capitalizare a frustrării. Viitorul nu are ce să le aducă bun. Dimpotrivă, aș zice.
Războiul va mai dura. Dar și dacă s-ar termina mâine, problemele structurale ale economiei rămân. Criza energetică și războiul doar le-au acutizat. Încasările la buget sunt modeste, cu toată inflația, nemulțumirea socială e mare, iarna viitoare ar putea fi chiar mai grea, dacă va fi mai geroasă și ar fi ultima înainte de alegerile la termen.
Ca să își conserve electoratul, ambele partide trebuie să accentueze elementele de identitate politică, de unde periodice ciocniri pe tot felul de teme. În plus, amândouă cred că este eficient să te bați cu AUR pe terenul lui, adică preluând teme suveraniste.
Rotativa e o altă problemă majoră. Marcel Ciolacu știe că, dacă devine premier în mai, până la alegeri erodarea PSD se va accentua, vor pierde ministere valoroase, în primul rând Transporturile și esențialul SGG. A încercat să sugereze o temporizare, însă grupul Stănescu-Firea presează, mizând pe orgoliul pesedist, ca să-l împingă spre pierzanie.
PNL ar vrea rotativa, ca să mai scape de presiune, însă numai dacă îi vin ministerele râvnite, cele la care PSD nu vrea să renunțe. În plus, liberalii sunt într-o cronicizată criză de leadership care face imposibilă o strategie comună și coerentă.
În aceste condiții, sunt lansate ca baloane de încercare tot felul de scenarii politice pentru a testa reacțiile din partide și ale electoratului.
Două se conturează mai importante și logice politic, mai ales dacă se vor completa.
Unul ar fi scenariul listelor comune care să concentreze energiile, acolo unde e posibil. La parlamentare e greu să meargă în alianță pentru că nu produce un program comun fără să piardă masiv electorat. În privința impozitării, de exemplu, cine să renunțe: liberalii la cota unică sau pesediștii la impozitul progresiv? După alegeri pot pica la pace, chiar și înainte, dar nu oficial.
Mai ales pentru PNL, listele comune cu PSD ar putea provoca o migrație de electorat liberal spre Forța Dreptei, ceea ce nici PSD nu are niciun interes.
Așadar, pe liste separate PSD și PNL pot aduna mai multe voturi de la propriile electorate decât pe liste comune sudate de asemenea concesii complicate. USL a scos un scor istoric, dar împotriva unui adversar comun puternic, polarizant până la isterie.
În schimb, localele și prezidențialele se pretează la candidați comuni și chiar la înțelegeri de tipul: PSD dă candidatul pentru Primăria Bucureşti, PNL dă candidatul comun pentru prezidențiale. Așadar, dna Firea ar putea deveni primar, Nicolae Ciucă președinte ornamental și Marcel Ciolacu premierul pentru patru ani.
Coaliția Nicu și Marcel ar merge mai departe în formula cea mai avantajoasă pentru amândoi. Pe ea și pe interdependența dintre ei se bazează, de altfel, în bună măsură însăși coaliția PNL-PSD.
Nu cred în viabilitatea scenariului ca dl Ciolacu ar vrea în mod real Primăria Capitalei. Vrea să fie premier, nu are nevoie de vreo trambulină spre nimic ca președinte PSD și nu are nevoie de fractura în partid pe care i-ar provoca-o înlăturarea dnei Firea. Dar pentru asta, ideal ar fi să fie deja premier stabil, deja instalat pentru 4 ani.
Și așa ajungem la al doilea scenariu, al anticipatelor spre finalul verii, ceea ce presupune două guverne consecutive căzute.
Avantajele sunt imense pentru ambele partide. În primul rând, se duc la urne când încă mai pot spera la un scor bun, PSD, și acceptabil, PNL. După încă o iarnă nu va mai fi la fel de vesel. Sigur că PSD va fi partenerul dominant, dar PNL nu va fi complet țăndări încă și nici AUR nu va fi urcat la un scor cu adevărat periculos, dar va fi deja unul care să justifice alianțele de mai sus.
Ar aborda europarlamentarele cu un pic din bonusul parlamentarelor și s-ar putea duce liniștiți spre alianța la schimb locale–prezidențiale. Instalat premier pe patru ani, Marcel Ciolacu ar putea dansa altfel în ecuația celorlalte scrutine. Nicolae Ciucă ar gira listele ca premier, singurul lui argument de autoritate, după care ar putea trece direct în postura de candidat comun la prezidențiale.
Apoi, e vorba de dinamica dintre cele două partide care în mod evident vor să rămână împreună la guvernare încă cel puțin 4 ani. Nu poți să ai deodată alegeri în care să te înfrunți, ca europarlamentarele și parlamentarele, pentru că te obligă poziționarea ideologică minimă și așteptarea electoratului propriu, și alegeri în care să fii în alianță, locale și prezidențiale.
Iar a avea patru scrutine de confruntare reală într-un an în timp ce guvernezi împreună e practic imposibil politic.
Marele dezavantaj este că singurul mod în care se poate ajunge la anticipate dinamitează exact motivele pentru care a fost creată coaliția, adică stabilitatea, fie că anunți înțelegerea pentru anticipate, fie că mimezi cearta.
Ceea ce chiar nu îți poți permite dacă situația din R. Moldova și Ucraina se agravează. Rândul trecut au fost la un pas când a lovit pandemia.
Pentru România poza și perspectivele politice sunt și mai rele. Indiferent cum vor fi împărțite alegerile, avem în față aproape doi ani electorali în care partidele sunt și mai puțin interesate de măsuri cu adevărat bune, dacă au cost politic.
Proasta guvernare e capitalizată aproape exclusiv de AUR, în timp ce opoziția proeuropeana nu reușește să facă o ofertă politică solidă și credibilă, limitându-se la mestecarea de lozinci ofilite. Iar asta înseamnă nu numai că actuala guvernare nu va avea alternativă, dar și că opoziția reală va rămâne cea suveranistă, antieuropeană, ceea ce va ajunge să legitimizeze puterea strivitoare și clientelară, mai ales în plan extern.
Dar cel mai rău este că de niciunde nu se zărește vreun dram de viziune, de proiect, de consistentă pentru viitor. De unde o mare blazare și amorțire a societății.