O știre, apărută joi în presa românească, informează că a fost inaugurat în China și deschis circulației rutiere un lung tunel subacvatic, care traversează lacul Taihu și măsoară 10,79 km.
Este al doilea cel mai lung tunel subacvatic din lume, după cel de sub Canalul Mânecii, care leagă Europa continentală cu marea insulă britanică.
Dar nu lungimea frapează, ci durata de execuție a acestei monumentale lucrări inginerești: patru ani. Adică exact cât este mandatul de primar într-o localitate din România. Una oarecare, incusiv capitala țării.
Îmi pun o întrebare retorică: oare care primar al Bucureștilor ar fi fost capabil să gestioneze construirea unui eventual tunel sub oraș, de la un capăt la altul (tot vreo zece kilometri), în durata mandatului său? Firea? Oprescu, Videanu? Lis? Halaicu? Dan? Hai, că-i de râs!
E de râs la noi, dar nu și în China. Căci, dacă cei de acolo au reușit să dureze un tunel subacvatic în patru ani, parcă-parcă mi se pare că unii ca ei ar putea reconsidera termoficarea capitalei noastre poate în patru ani, poate în mai puțin și în orice caz nu cu mult peste.
Chiar mă întreb, cu titlu de curiozitate: Primăria Capitalei, Guvernul României sau vreo altă autoritate a statului s-au gândit cumva să invite specialiști din China sau din vreo altă țară cu recunoscute performanțe tehnice la o discuție, un dialog, ceva în încercarea de a găsi un executant operativ pentru reabilitarea termoficării în Bucureşti?
Într-o asemenea problemă strict tehnică și dureroasă pentru bucureșteni - și nu numai! – las de o parte orice gânduri politice și observ că în Rusia funcționează poate cele mai dezvoltate și numeroase sisteme de termoficare centralizată din lume. Și, după câte știu, fucționează bine. În orice caz, nu se plânge nimeni în presă, ca la noi.
Rușii au experiență în domeniu, folosesc cu succes termoficarea în orașe mult mai mari decât Bucureștii și în zone cu temperaturi mult mai scăzute. Deci sistemele lor sunt mai solicitate decât ale noastre, dar, după câte știu, nici Moscova, nici Petersburg, nici metropolele siberiene nu se confruntă cu problemele tehnice ale capitalei noastre.
Mă întreb, iarăși, retoric: autoritățile noastre, categoric depășite, nu s-au gândit, oare, să ceară măcar consultanță de la alții, mai experimentați ca noi? Nu s-au gândit că acești alții au soluții cu privire la reabilitarea unei instalații atât de degradată, cum este cea a Bucureștilor?
Nu s-au gândit că, poate, chiar în țările respective (căci nu numai Rusia se descurcă bine în domeniu) se pot găsi constructori capabili să prezinte oferte pentru soluționarea situației noastre?
Iar, dacă nu s-au gândit, atunci de ce?
Nu știu de ce, dar gândul mă poartă la un eveniment petrecut acum câțiva ani, când Guvernul era condus de o foarte simpatică doamnă, care a băut atâtea cafele cu cine trebuie, încât a ajuns materie cenușie la una din cele mai pretențioase instituții ale țării: BNR.
Ei bine, îmi aduc aminte că, în timp ce doamna Dăncilă era prim-ministru, cineva invitase la București o echipă de specialiști din R.P.Chineză, în problema unei autostrăzi care să traverseze Carpații.
Din câte se publicase în presă, îmi aduc aminte că partea chineză nu s-a speriat de dificultatea lucrării. Autostrăzile din China traversează frecvent munți și subtraversează fără probleme râuri, fluvii sau lacuri. Negocierile au fost un succes, dar n-a urmat nimic. Degeaba au băut cafea românii cu chinezii. Aceștia au plecat și n-au mai venit niciodată. Și mă tot întreb: oare, de ce?
Iarăși nu știu de ce. N-am nicio informație exactă. Dar îmi permit să bănuiesc ceva și să suspectez multe. Logica îmi spune că nu toți participanții la respectivele negocieri erau interesați ca tratativele să continue, autostrada să se facă, iar noi să ajungem de la București la Brașov în nici două ore.
Iar neinteresați în așa ceva nu par să fi fost partenerii chinezi, căci ei dacă nu erau interesați, nici nu se deranjau cu avionul până la București, ca să discute fără obiect.
Tot logica îmi spune că ai noștri n-au fost prea încântați în afacerea cu chinezii. Comisioanele, după care – de ce să nu recunoaștem? – le sticlesc ochii multora dintre ei, sunt ceva care, pe prietenii chinezi, îi cam lasă reci.
Au motive. La ei, pentru orice nimic de comision, te alegi cu o judecată scurtă și ani grei de pușcărie. La noi, pentru un matrapazlâc de proporții, te alegi cu o judecată lungă, iar pușcăria a ajuns discutabilă.
Judecarea lui Dan Voiculescu pentru spălare de bani și altele a durat opt ani. Din condamnarea de zece ani, condamnatul a executat trei și a fost eliberat condiționat. La data respectivă, presa relata că, din prejudiciul de 60 milioane de euro, statul nu recuperase nici 19 milioane, iar un calcul ulterior arăta că, de fapt, recuperarea nu fusese decât de 41.466.768 lei, adică vreo 8,2 milioane euro.
Statul n-ar fi recuperat în fapt decât 14% din pagubă, dar vinovatul era deja liber. Poate datorită vârstei, poate datorită comportării exemplare în timpul detenției, poate pentru că scrisese vreo capodoperă sau mai multe în celulă, poate din alte motive, deținutul a fost lăsat liber.
Ei bine, în China nu-i tocmai așa. Acolo, dacă ai fost condamnat penal, ai sfeclit-o. Nu te scapă nici avocații, nci capodopera. Trebuie să fii o excepție, una adevărată, ca să te mai reabiliteze cineva.
La noi, e altfel. Dan Șova (fost ministru al Transporturilor), condamnat definitiv pentru corupție și chiar întemnițat, a fost eliberat după puțin timp nu pentru că n-ar fi fost vinovat, nu pentru că n-a furat, ci pentru că sentința fusese semnată numai de trei judecători (așa cum înțeleseseră magistrații că este legal) și nu de cinci (așa cum s-a stabilit, ulterior condamnării).
Și ca el sunt mulți, zeci, sute, mii poate zeci de mii. Eliberați, cum spuneam, nu pentru că n-ar fi fost vinovați ei, ci pentru că au greșit judecătorii când au semnat sentința. Iar noi suntem atât de împiedicați, încât credem că asta înseamnă stat de drept.
Acum vreo două luni, domnul Șova a fost rejudecat și din nou condamnat. Firește, nu definitiv. Urmează recursul, cine știe când, apoi condamnarea sau – iarăși, cine știe – poate achitarea.
În acest din urmă caz, cel achitat ar putea să se adreseze la CEDO, ca să-l despăgubească statul român pentru că l-a ținut degeaba prin închisori, după ce trei judecători au crezut că este destul să semneze ei sentința și că n-ar fi fost nevoie de cinci. Greșesc cumva?
Dar nostimada nu-i aici. Nostimada este că numai în România și nicăieri în altă parte a lumii deținuții condamnați definitiv sunt eliberați cu atâta lejeritate. Legea s-a mai revizuit între timp, dar până atunci nenumărați hoți, tâlhari și corupți au pășit afară prin porțiile pușcăriilor, pentru multe motive, inclusiv faptul că sunt… genii!
Până și domnul Gigi Becali, personalitate nostimă, pentru care nutresc o reală simpatie și care nu pare să aibă prea multe înclinații spre arta scrisului, a elaborat, acolo, la zdup, o capodoperă (dacă nu mă înșel, chiar mai multe), în baza căreia (cărora) a fost eliberat cu acte în regulă, considerându-se reeducat.
Revin însă la delegația chineză, cu care românii n-au bătut palma acum câțiva ani ca să construiasă o autostradă peste Carpați (sau pe sub, n-ar fi mare lucru, pentru ei). Oare de ce nu s-au înțeles?
Nu știu. Dar sunt sigur că, dacă reprezentanții noștri ar fi bătut palma cu chinezii pe vremea Guvernului Dăncilă, autostrada putea fi gata până astăzi, tocmai bine ca să taie panglica premierul Ciucă, marcând primul eveniment de seamă din mandatul domniei sale.
Căci pe partenerii chinezi îi socot oameni serioși. Ar fi lucrat la autostradă cu elan, neobosiți și fără întrerupere, indiferent de faptul că, între timp, Viorica Dăncilă a plecat, pe Orban nu-l mai agrează președintele, iar pe Cîțu nu-l agrează aproape nimeni.
Gândesc că domnul Nicușor Dan încă mai are timp să găsească niște chinezi pricepuți, niște ruşi cu experienţă sau oricare alții déjà pățiți, ca să antameze discuții cu ei, tratative și negocieri pentru reabilitarea termoficării Bucureștilor.
Dacă ar face el una ca asta, aș pune rămășag că, peste numai câția ani, bucureștenii ar putea avea căldură berechet, după ce panglica inaugurală a termoficării reabilitate ar tăia-o poate chiar bucureșteanul Nicușor Dan, dacă nu cumva – Doamne ferește! – voluntarianca Gabriela Firea.