Miercuri, peninsula Drumul Taberei, un cartier aproape izgonit din București de administrații mediocre, unde nu erau puse pe rele de-a dreptul, a primit primul călător cu metroul. Însuși președintele Klaus Iohannis a inaugurat unul dintre eșecurile emblematice ale României postdecembriste, iar efectul acestui triumfalism pompos ar putea costa pentru încă patru ani Bucureștii, prelungindu-le agonia cu încă un madat al Gabrielei Firea.
Iar orașul acesta, care mai are puține ascunzișuri de curățenie, funcționalitate și locuire autentică, nu mai poate să ducă.
Eu aș fi pornit metroul noaptea, silențios, fără nicio panglică, fără televiziuni și taraf. Doar așa, dimineața să găsesc stația deschisă, să cobor, să îmi iau cartelă și apoi să urc în metrou. Ca și cum ar fi fost normal.
șofer Uber, tehnician IT, doi copii. Citește Ian McEwan, nu se uită la televiziunile de știri, nu știe dacă va vota. Dacă se încumetă totuși să meargă la vot, îl votează pe Traian Băsescu. Pentru că nu a spus ”domnul Pian” când a vorbit despre un interlop.
E cuprinsă în această evaluare întreaga istorie a delăsării și neinsprăvirii administrative, peste care se așază soclul celui care taie panglica și care zărește, ridicând colțul draperiei, un folos electoral.
Când intenția e însă străvezie, electoratul va vedea mai degrabă înșelăciunea: după nouă ani de mizerie, zgomot, trafic inuman, acrobații printre moloaze pentru a ajunge la școală, transport public sabotat, tot ce lipsea pentru a confirma tabloul aroganței celor care administrează țara erau politicienii care să își treacă în palmares o victorie care pe oamenii (din Drumul Taberei, și e doar un exemplu) i-a costat resurse imposibil de înlocuit: timpul și locuirea.
Metroul Drumul Taberei – început de Băsescu și terminat de Iohannis – poate fi spus ca exemplu cotidian al legendei balcanice a neisprăvirii, fără de jertfă umană. În varianta românească, e Meșterul Manole cel care ridică și edificiul se surpă, până când pune la temelie viața soției lui. Varianta albaneză e la fel de spectaculoasă, o redă Ismail Kadare în Podul cu trei arce, unde Ujana cea rea surpă picioarele podului ridicat de muncitori, până când temelia nu e ridicată pe viața unui om. În nicio variantă însă, construcția astfel ridicată nu e triumfalistă. Din contra, sacrificiul uman pus ca fundament e un avertisment că hybris-ul i-a adus pe oameni aici.
Metroul Drumul Taberei a avut de așteptat aproape nouă ani și încă o jumătate de zi.
Așa a decis marketingul politic că ar ieși mai bine fotografia, la ora prânzului. Balcanismul e felul politicienilor de a ține în loc occidentalizarea românilor, aceia care nu vor politicieni cu o forfecuță de tăiat panglici în mapă, ci cu o viziune asupra interesului general și o discreție a funcției publice, care nu înseamnă retragere savantă în tăcere, ci privilegierea instituției.
Și apoi, nu te poți prezenta direct la inaugurare, iar apoi să decuplezi responsabilitatea pe care o ai de felul în care lucrurile merg. Președintele e obligat de acum – moral, să folosim termenul cel mai slab al politicii românești – să se întoarcă și când merge lumea la serviciu, să vadă dacă treaba chiar e isprăvită.
Nu e în atribuțiile președintelui să se asigure că metroul funcționează în parametri buni? Așa e, nu e, dar odată ce îți treci în palmares reușita de a-l inaugura, nefuncționalitatea, defectele, sincopele ajung în același palmares.
Unul care, zilele, acestea, este la comun cu palmaresul candidatului PNL (și USR PLUS) la Primăria Capitalei, care, potrovit ultimelor măsurători, are prima șansă, dar e o șansă șubredă, în marja de eroare. Iar descălecarea prezidențială în Drumul Taberei confirmă vulnerabilitatea, miza directă fiind și aceea de a sălta candidatul, așezându-l într-un registru al puterii și reușitei.
Dar una e reușita, alta a triumfalismul politicianist, iar în cazul acestuia din urmă, efectul electoral poate fi unul de bumerang. În plus, nu e unul care să servească profilului lui Nicușor Dan, un profil de matematician solitar, care nu avea nevoie de un gest perceput ca fiind arogant de către electoratul celălalt, și anume cel liberal.
Realizarea este mare, așa cum a spus președintele, dar spusă așa, devine ridicolă, mică în sensul micimii, al registrul mic, al țării mici despre care știm că poate mai mult, dar politicienii îi joacă neisprăvirea.
Este o mare realizare. Trebuie să recunoaştem acest lucru. Este cert, după Revoluţie, cea mai mare realizare de tip metrou din România.
În 30 de ani, Dosarul Revoluției a rămas neisprăvit. Dosarul Mineriadei nu e nici el isprăvit. Nici Dosarul 10 august.
La prima vedere, par a fi lucruri diferite, nu-i așa? Răgazul pe care politicienii de la conducerea țării l-au dat elitelor neonomenclaturiste să își refacă filiația și subteranele corupției e apa Ujanei celei rele, care surpă ce oamenii de bună-credință construiesc ziua, până când o jertfă umană devine necesară. Viața oamenilor e dată peste cap, pusă la mijloc, servită electoral pentru că 30 de ani a durat - și încă durează, a se vedea Dosarele neisprăvite - ca tot elitele comuniste, rebotezate în democrație, să controleze resursele puterii.
Metroul e un lucru bun, că e. Dar tot drumul până la el a fost greșit. Nu poți spune oamenilor că nouă ani nu au contat. Fata mea a terminat între timp școala și a plecat în Belgia.