Trei fronturi. Bătăliile decisive ale Americii până la sfârșitul deceniului

valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Acestea trei: războiul ideologic intern, războiul finalului imperialismului rusesc și războiul întoarcerii imperialismului chinezesc provoacă SUA să ofere un răspuns paradigmatic, cu relevanță istorică. Ne place sau nu, Europa se va regăsi pe sine în umbra celor trei provocări ale Americii, nu separat și nu independentă de ele.

Prima este provocarea esențială a însăși naturii politice definitorii a Americii (cine și ce este SUA ca model politic, valori, etos și nivel de ambiție?), a doua este provocarea acută a Rusiei retrograde la adresa ordinii europene post-Război Rece (permite sau nu SUA, din nou, Rusiei o sferă de influență în Europa de Est, împotriva voinței națiunilor est-europene?), a treia este provocarea fundamentală, sistemică, a Chinei comuniste la adresa supremației americane la nivel global (cine și pe baza căror valori/norme/principii va conduce lumea în secolul al XXI-lea?)

Fiecare din cele trei vine cu o întreagă suită de implicații, mize și bătălii specifice, de la cele electorale la cele educaționale, culturale, tehnologice, științifice și inovative, energetice, industriale, militare sau climatice. Cele trei mari fronturi obligă o Americă obosită de atâtea lupte purtate în ultimii 100 de ani, divizată politic, economic și social și în plină transformare culturală, să-și proclame opțiunile strategice și să acționeze decisiv, într-un fel sau altul. Nu îi va fi deloc ușor, dar va trebui să poarte cele trei războaie cruciale și să le soluționeze, într-un fel sau altul.

Până în 2030, ceața crizelor lumii actuale se va ridica și vom vedea cu destulă claritate în ce lume vor trăi următoarele 2-3 generații, cu bunele și cu relele noii ordini mondiale. Adică vom desluși contururile politice ale ordinii mondiale până la finalul acestui secol. Cu alte cuvinte, importanța acestor trei războaie cumulate echivalează cu cea a unui al Treilea Război Mondial – rece sau fierbinte, deocamdată nu știm, dar în orice caz unul care va decide tipul de „discurs oficial al lumii” pentru generațiile următoare – liberal sau iliberal, democratic sau autoritar, progresist sau conservator, globalist sau naționalist, colaborativ sau confruntațional sau, cine știe?, un alt tip de discurs, necunoscut nouă acum.

Vom ști în următorii 7-8 ani care vor fi vectorii de autoritate recunoscuți ai sistemului internațional – cine va fi Prima Mare Putere a lumii pe termen lung, care vor fi regulile jocului de putere, cum vor arăta organizațiile internaționale (ONU, UE, NATO etc.), cum se vor (re)grupa națiunile în alianțe și grupuri de interese, dacă vor mai exista garanții de securitate credibile, dacă vom mai avea sau nu un drept internațional sau ne vom întoarce la sfere de influență negociate și la balanța de putere globală, fie ea bipolară sau multipolară, în mâna cui vor fi resursele esențiale și care va fi regimul lor de utilizare, tipurile de tehnologii dominante și modelul energetic al economiei mondiale etc.   

Cu câteva zile în urmă, recent reconfirmat pentru al treilea mandat de conducător absolut al Chinei comuniste, Xi Jinping a cerut Armatei Populare de Eliberare „să se pregătească pentru război”[1]. Lanțul deterministic este acum clar – negarea suveranității Taiwanului, impunerea prin forță a principiului unei singure Chine, preluarea controlului Beijingului asupra insulei, ieșirea Chinei comuniste spre Pacific și străpungerea arcului geostrategic al micilor aliați insulari ai Americii din jurul Chinei continentale, obținerea supremației globale chineze pe mare și pe uscat, versus lumea democratică transatlantică și a aliaților SUA din Asia, bazată pe valorile liberale, pe dreptul internațional și pe infailibitatea sistemului garanțiilor de securitate americane. Pe scurt, este în joc viitorul ordinii internaționale.

Dacă Taiwanul ar cădea, s-ar prăbuși odată cu regimul democratic de la Taipei nu numai un mic stat democratic separat de China comunistă continentală printr-o strâmtoare, ci s-ar prăbuși o ordine politică mondială care a supraviețuit pe baza garanțiilor de securitate furnizate de SUA, pe care nimeni nu le-a pus vreodată la încercare până acum.

Chiar dacă această declarație amenințătoare a lui Xi Jinping nu ar fi apărut, nu era o noutate că, așa cum am arătat în cartea mea apărută în ianuarie la Polirom[2], ne apropiem de momentul confruntării decisive pentru supremație globală, între SUA și China.

Nu, nu Războiul lui Putin este provocarea fundamentală la adresa ordinii occidentale liberale (deși el ar vrea să creadă că a ridicat din nou Rusia, prin această invazie, la statutul de Mare Putere și ar spera la negocieri revizioniste cu SUA, de pe picior de egalitate, ca în vremea URSS), ci expansiunea și creșterea influenței globale a Chinei. Războiul lui Putin este mai degrabă „cântecul de lebădă” al reputației și influenței Rusiei ca mare putere. Degeaba se va agăța zilele acestea Lavrov de China la Summitul G20 din Indonezia, încercând „să tropăie împreună” pe discursul anti-american și anti-occidental, căci Rusia are tot mai puține argumente să fie privită ca actor global, trecând în categoria puterilor mijlocii. Exact coșmarul lui Putin...

Vom avea curând confirmarea, din partea diplomației americane, în lunile următoare, că tema externă nr. 1 a SUA nu este Rusia, ci China. Până la un punct, această prioritizare strategică de la Washington ar putea explica sugestia că America este pregătită să accepte încheierea prin negocieri diplomatice a războiului din Ucraina, fără a impune însă ceva Kievului.

Cum Ucraina nu va accepta însă să-și cedeze teritoriile iar o retragere totală a forțelor de ocupație rusă nu este previzibilă, conflictul ruso-ucrainean se profilează a fi unul foarte lung. Iar un conflict lung și indecis cu o țară europeană de dimensiuni mijlocii ar eroda treptat capacitatea Rusiei de a se proiecta ca mare putere mondială. Americanii știu asta și vor lăsa Rusia să fiarbă în suc propriu, într-un război de uzură care va duce, prin consecințele dramatice interne din economie și societate, la prăbușirea distopiei imperialiste rusești în Europa de Est.

Adevărata amenințare la adresa supremației globale a Occidentului, cea reprezentată de ieșirea iminentă a Chinei comuniste din albia sa tradițională de putere asiatică non-combativă și non-militară, lipsită de ambiții strategice mondiale, concentrată doar asupra ei însăși (așa cum o definise fondatorul său Mao, în 1949), nu poate fi gestionată decât de Prima Mare Putere a lumii, de Statele Unite ale Americii.

Uniunea Europeană este prea slabă pentru a putea oferi un răspuns paradigmatic relevant la nivel istoric pentru ridicarea Chinei. Numai America o poate face. Nu singură, ci în cadrul sistemului ei de alianțe cu democrațiile europene și asiatice.

Iar acum ajungem la punctul central al acestei discuții. Între cele trei fronturi există legături strânse, ele nu sunt bătălii separate, paralele. De modul în care se va încheia războiul ideologic intern va depinde reacția viitoare a Americii la ofensiva revizionismelor Rusiei și Chinei. În același timp, evoluțiile celor două fronturi externe vor influența, la rândul lor, reflecția politică în războiul intern - izolaționistă sau intervenționistă, tranzacționalistă sau idealistă, unilateralistă sau multilateralistă, egoistă sau altruistă, lipsită de credibilitate sau angajantă față de aliați, slabă în interior sau coerentă și mobilizându-și uriașul potențial.

Bătălia trumpismului pentru a-și „lua America înapoi” din mâinile progresiștilor și din marota corectitudinii politice pare să golească deocamdată politica americană de centrul ei moderat, rațional, creator și puternic, al bunului simț (common sense) tradițional al națiunilor de limbă engleză. Cel care a fost întotdeauna câștigător și a triumfat în toate marile războaie ale secolului trecut.

Trump este un accident nefericit dar nu total inexplicabil al democrației americane, o malformație a conservatorismului american radicalizat într-o versiune ultrapopulistă, de prost gust și extrem de toxică, un produs politic de tip Frankenstein al imbecilității de masă promovate de inventarea rețelelor sociale acum 15 ani, la nivelul unei generații inculte și autosuficiente, care nu mai citește dar crede că este informată, care este profund ignorantă dar „crede că știe”. Conspiraționiștii, negaționiștii și MAGA-iștii se pregătesc să dea, sub culorile kitsch-ului total pus în scenă de un Trump cu șapcă, descheiat la haină și cravată până la genunchi, bătălia finală pentru 2024.

Democrația americană este chemată așadar să rezolve problema trumpismului, așa cum este datoare să ajusteze exagerările și stridențele unei corectitudini politice devenită poliție ideologică și să elibereze liberalismul american de sub masca ipocrită a stângii socialiste. Dacă trumpismul ar câștiga în 2024 sau SUA ar intra în zodia socialismului în 2028, sub cine știe ce facțiuni stângiste exaltate, nu doar America ar fi pierdută ca primă Mare Putere a lumii, dar, pe termen lung, și aliații ei europeni și asiatici vor trebui să-și caute alte soluții de supraviețuire.

Semi-eșecul republicanilor în alegerile intermediare din 8 noiembrie îi va face lansarea lui Trump de marți, 15 noiembrie, ușor ridicolă, accelerând totodată anunțarea contracandidaturii guvernatorului Floridei, Ron de Santis. Analiștii americani vorbesc deja de apariția „trumpismului fără Trump”. Nu mă pronunț în acest moment (de Santis este, totuși, absolvent de Yale și Harvard – vom vedea cum evoluează discursul acestuia și dacă preia temele trumpismului doar pentru a-i prelua și alegătorii din partid), dar cred că bătălia trumpismului va continua cu mare intensitate în următorii doi ani, mai întâi pe un palier intern (în cadrul Partidului Republican, radicalizat destul de mult de la Reagan și Bush încoace), apoi, în toamna lui 2024, la nivelul întregii societăți americane.

Nu cred că vom vedea curând la lucru un republicanism moderat și rațional, altminteri binevenit, dar este posibil să îl vedem exprimat în 2028, după trecerea valului trumpist din Partidul Republican.

Deocamdată, ne place sau nu, Trump păstrează prima șansă la nominalizare în alegerile primare din GOP. Politician în vârstă (octogenar și el, ca eventual viitor președinte începând din ianuarie 2025) și nesuferit pentru orice om rațional, cu un discurs croit pentru cei mai simpluți dintre americanii simpli (să nu zicem altfel), Trump nu este nicidecum o soluție pentru SUA în acest deceniu al celui de-al Treilea Război Mondial. Chiar dacă el se recomandă „deținătorul soluțiilor” pentru toate cele trei fronturi pe care luptă în prezent America – cel care ar reda imediat măreția Americii, care ar ști cum să trateze cu prietenul Putin ca să oprească războiul din Ucraina și care l-ar răpune din 2-3 măsuri comerciale dure pe ambițiosul lider chinez Xi Jinping...

Nici măcar pentru adevărații conservatori, educați și rafinați, pentru credibilitatea politicii bazată pe valori creștine și tradiționale, sau pentru însăși ideea de „măreție a Americii” nu este potrivit Trump.

Discuția ar fi incompletă și nedreaptă dacă nu am sesiza și problema jenantă a democraților. Deși remarcabil prin ce a făcut până acum, în primii doi ani, Joe Biden se apropie de limita capacităților sale de a face față intensității mandatului prezidențial. La data alegerilor prezidențiale viitoare, Biden va avea 82 de ani, iar dacă va trăi până atunci, la finalul mandatului ar avea 86 de ani! Inutil să mai explicăm cât este de riscant și de nepotrivit pentru Președintele SUA să înfrunte provocările americane ale acestui deceniu la o asemenea vârstă, la care orice om devine inevitabil foarte șubred.

Ce s-ar întâmpla dacă Președintele SUA ar muri în timpul războiului cu China sau ar uita cine este? Își permite oare America riscul unei asemenea crize? F.D.Roosevelt a fost vulnerabil și bolnav și nu l-a putut înfrunta pe Stalin la finalul celui de-al Doilea Război Mondial iar imaginile de la Ialta, simbolice pentru ordinea bipolară post-1945, ne-au bântuit copilăria trăită în comunism. Să nu uităm că președintele american a murit înainte de a prinde finalul războiului, la doar două luni după Ialta...

Ideal ar fi ca ambele partide americane să propună alți candidați față de cei din 2020 iar SUA să nu aibă în mandatul viitor un președinte octogenar. Vin vremuri foarte grele iar SUA trebuie să aibă, la vârful puterii executive, luciditatea maximă și deplinele capacități de exercitare a funcțiilor. Dar pentru asta ar fi nevoie ca partidele americane să iasă din criza penibilă a gerontocrației și din capcana super-PAC-urilor, a condiționărilor financiare absolut indecente.

Iată cum cele trei fronturi se intercondiționează. Bătăliile politice ale Americii, până în 2030, vor contura - prin deznodământul lor - modul în care vor arăta democrațiile liberale, lumea și ordinea politică mondială în acest secol.

„Trump, Putin, Xi”. Trei fronturi, trei războaie în plină desfășurare, trei atacuri la moștenirea liberală a lumii inspirate de puterea americană, trei provocări puternice la adresa ordinii politice liberale occidentale. America trebuie să câștige în următorii ani toate aceste trei mari bătălii care o vulnerabilizează. 


[1] https://www.scmp.com/news/china/military/article/3198924/xi-jinping-urges-chinas-military-be-ready-uncertain-and-unstable-times

[2] https://polirom.ro/stiinte-politice/7698-r%C4%83zboiul-pentru-suprema%C5%A3ie-sua-china-%C5%9Fi-cele-cinci-for%C5%A3e-care-schimb%C4%83-lumea.html


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇