Un ONG a informat zilele acestea presa despre terminarea lucrărilor de construcții la un spital nou, Spitalul de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din București, primul de acest fel din România.
Construcția de cca. 12.000 mp, cu 9 niveluri și o capacitate de 187 paturi, a fost susținută financiar doar din sponsorizări și donații, obținute din partea celor care au răspuns la inițiativa organizației non-guvernamentale „Dăruiește Viață”: #NoiFacemUnSpital.
S-au găsit nu mai puțin de 350.000 de persoane fizice și 7.000 de companii dispuse să ajute financiar o inițiativă, pentru edificarea unui spital, cum altul nu mai este în România.
Căci cei de la „Dăruiește Viață” nu aveau bani când lansaseră inițiativa, aveau doar bune intenții, aveau un obiectiv nobil și aveau argumente, cu care căutau să obțină încrederea potențialilor sponsori sau donatori. Cum spuneam, 350.000 de persoane fizice și 7.000 de companii s-au lăsat convinse.
Este interesant faptul că, tocmai în zilele când ONG-ul „Dăruiește Viață” demara căutarea fondurilor pentru proiectul #NoiFacemUnSpital, instituțiile statului aveau și ele prevăzută în programele politice construirea în București a unui spital metropolitan, cu termen 2020, dacă nu mă înșel.
Știți care este stadiul actual de execuție al acestui important edificiu, inclus în programul de guvernare (PSD), care trebuia început prin 2017 și terminat în 2020? Stadiul este specificat astfel pe pagina de internet a programului Forbes (septembrie 2022, respectiv la doi ani după ce spitalul trebuia să fie terminat):
„Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale (ASSMB) a transmis o adresă către Primăria Bucureștiului, prin care cere transmiterea terenului şi a documentaţiei aferente construcţiei Spitalului Metropolitan din București”.
Acesta este stadiul: s-a trimis o scrisoare, întrucât deocamdată nici terenul pentru construit spitalul nu este clar.
Rețineți, spitalul metropolitan din București era inclus în programul de guvernare pe 2016-2020 al unui partid care a câștigat alegerile din acea perioadă, în baza lui. Ce este drept, programul era nesustenabil, iar diletanții care l-au întocmit n-au prevăzut nici inițial, nici mai târziu, fondurile necesare pentru a-l materializa.
Știți cum e asta? Ca și cum l-ar trimite mama pe Bulă la piață să cumpere brânză, nu-i dă bani, iar la întoarcere îl întreabă: ai cumpărat? Nici Bulă n-a cumpărat fără bani, nici autoritățile statului nu se apucă de vreo treabă, dacă n-au avut fonduri, pe care, de altfel, tot ele trebuie să și le asigure.
Vi se pare corect? Cum să fie corect? Țara e guvernată de Bulă? În perioada 2016-2020, România a avut patru guverne, cu patru premieri, toți ca un fel de Bulă: Grindeanu, Tudose, Dăncilă, Orban. Mă întreb retoric: a mișcat vreunul din ei măcar un deget, ca să apară de undeva fonduri și să construim spitalul?
Primarul general de atunci al Capitalei, doamna Gabriela Firea, n-a făcut altceva decât să ne prezinte o machetă superbă, lângă care s-a filmat în chip fotogenic, ca și cum ar sugera că treaba este pe jumătate făcută: avem macheta!
Știau toți premierii, știa și doamna Firea că nu sunt bani în bugete. Nici cei de la modestul ONG nu dispuneau de bani, dar aveau determinarea să înalțe spitalul, în timp ce autoritățile aveau determinare să explice cu pixul în mână că nimic nu se poate face fără bani.
Dar hai să vedem dacă guvernele care s-au perindat la putere și partidele care le-au susținut (în opinia mea, le-au și garantat) din 2016 și până astăzi ar fi avut totuși soluție.
Încerc să rememorez trecutul. În luna mai 2017, comisarul european Corina Crețu s-a întâlnit cu premierul de atunci Sorin Grindeanu, reclamând că riscăm să pierdem fondurile europene pentru multe investiții, inclusiv spitale, întrucât Guvernul nu se obosește să depună documentații.
Domnul Grindeanu a mulțumit pentru atenționare, comentând astfel, în fața presei, cele discutate:
„S-au discutat foarte multe aspecte tehnice pentru că noi, Guvernul României, considerăm şi ştim că fondurile europene reprezintă un motor al creşterii economice, punem accent pe atragerea de fonduri europene, dorim să deblocăm lucrurile care în perioada trecută au fost blocate”.
Mi-am exprimat atunci astfel punctul meu de vedere, cu privire la concluziile premierului de atunci, Grindeanu: bla-bla-bla.
Eurocomisarul Corina Crețu s-a mai întors la București în septembrie. Nu l-a mai găsit pe Girndeanu, a primit-o Tudose. Au constatat amândoi unele progrese, iar domnul Tudose a declarat:
„Eforturile Guvernului vor continua în această direcție, inclusiv printr-o prezență mai importantă la Bruxelles (…) Miniștrii în ale căror atribuții intră și gestionarea de fonduri europene vor continua în perioada următoare seria consultărilor tehnice cu experții de la Bruxelles”.
Iarăși am scris un articol și iarăși am notat ce am înțeles eu din concluzia domnului Tudose: bla-bla-bla.
În ianuarie 2018, Creţu a venit iarăși la București, nemulțumită de felul cum România absoarbe fondurile europene. Nu l-a mai găsit pe Tudose. La Palatul Victoria, era Viorica Dăncilă. După ce au discutat despre creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, inclusiv pentru spitale, Dăncilă a declarat:
”Am cerut ministerelor implicate ca, în termen de două săptămâni, să-mi prezinte soluțiile identificate astfel încât, la data de 31 decembrie 2018, România să nu piardă niciun euro din fondurile europene care îi sunt alocate”.
Ați ghicit, în agenda mea am notat tot bla-bla-bla. Incapabile să asigure documentații, autoritățile noastre pierdeau, la 31 decembrie 2018, toate fondurile care ar fi putut fi folosite edificării de spitale.
Era și normal să le piardă, întrucât, între timp, Viorica Dăncilă s-a răsucit cu 180 de grade și a dat cu tifla spre Bruxelles, inclusiv spre prietena domniei sale, doamna Corina, anunțând că nu mai are nevoie de fonduri europene nerambursabile (adică gratuite).
Specialiștii domniei sale au calculat că, decât fonduri nerambursabile, ar fi mult mai eficient parteneriatul public privat (PPP), un fel de împrumut pe care copiii, nepoții, strănepoții noștri ar urma să-l ramburseze în timp.
Și ca să-i lase pe cei de la Bruxelles ca la dentist, a și anunțat câteva investiții, pe care și le-a propus doamna Dăncilă să le facă prin PPP: o bancă naţională de sânge, plasmă umană şi celule stem, două spitale regionale, Aeroportului Bucureşti Sud şi o fabrică de mijloace de transport electrice. Super!
Până la urmă, asta-i diferența dintre micuțul ONG de care vorbeam și cogeamitea statul, numit România: primul și-a propus o singură investiție, pe care a și făcut-o, iar cel de al doilea și-a propus o sumedenie, din care n-a făcut niciuna.
Nu zic că doamna Dăncilă nu s-a ocupat. Pentru investițiile noastre în stil PPP, a călătorit personal într-o delegație în Turcia, vizitând tot ce au turcii mai atractiv și mai frumos în țara lor, plus, tot personal, în alte delegații prin Asia și Africa, vizitând tot ce au mai frumos arabii și egiptenii de vizitat.
La întoarcere, i-a informat pe români că totul e OK: turcii ne vor face un spital de 1.000 paturi la Constanța, iar arabii o autostradă peste Carpați, vreo două-trei spitale, un uriaș canal de irigații, un altul de navigație, plus un port în capitala țării, care va avea acces nu numai la Marea Neagră, dar și la vreo două-trei oceane. Nu-i super?
Pe scurt, doamna Dăncilă a lăsat să-i scape vrabia din mână cu fondurile de la Bruxelles, dar n-a apucat să înhațe cioara din gard cu ispititoarele planuri PPP, finanțate de pe tărâmurile de basm ale Sheherezadei.
În februarie 2020, noul premier Ludovic Orban decidea să retragă de la publicarea în Monitorul Oficial ordonanțele de urgență care vizau programe din fonduri europene, întrucât Guvernul nu reușise să obțină avizele prealabile necesare.
Încercând să se justifice în fața telespectatorilor, domnul Orban a enunțat atunci cel mai răsunător bla-bla-bla, din câte s-au pronunțat pe tema spitalelor neconstruite:
„Tema este mult prea delicată. Fiind vorba de fonduri europene, nu avem voie să fragilizăm sub nicio formă procedurile pe care le-am gândit și mai ales planul de măsuri astfel încât ele să fie obiectul unor acte normative care să fie contestabile și discutabile”.
Cam așa s-a desfășurat epopeea neterminată a numeroaselor spitale, pe care, din lipsă de fonduri, nu le-au construit nici guvernele, nici primăriile, și episodul unui spital înălțat de un ONG, care – aici e nostimada – nici aceasta nu a avut fonduri, dar și le-a procurat.