De ce recâștigarea liberalismului autentic din brațele stângii și echilibrarea ideologică socialism-liberalism-conservatorism ar putea fi o soluție pentru evitarea declinului democrației și modelului cultural-politic occidental.
China și Rusia se bucură prematur, la fel ca detractorii de dreapta sau de stânga ai valorilor tradiționale ale Occidentului, din interior. SUA și Occidentul nu și-au spus ultimul cuvânt.
În lumea postliberală în care intrăm, ca în orice evoluție paradoxală din istorie, în pofida condițiilor ostile în care se va afla, liberalismul –cel adevărat- va renaște.
*
Nu numai democrația americană este ruptă în două opțiuni culturale fundamental opuse, exagerate și ireconciliabile. Nici Uniunea Europeană, sau cel puțin o parte din democrațiile ei componente – chiar dacă într-o formă atenuată în comparație cu cea din SUA, datorită sistemului electoral proporțional – nu este scutită de ruptura culturală bipolară, care a adâncit falia ideologică pre-existentă și a radicalizat în ultimii 15-20 ani taberele politice, în special după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.
O vedem peste tot, augmentată în ultimul deceniu de rețelele sociale mobilizatoare, de fake news și platforme online dubioase, de la Washington la Londra și de la Paris la Roma, Berlin, Viena, Budapesta, Varșovia sau București.
Recunoști imediat „fenotipul politic” al celui cu care stai de vorbă (patternul de cultură politică) și ştii cărei opțiuni îi aparține, după primele fraze rostite.
Tot mai puţini rămân indivizi autonomi, cu capul pe umeri, în afara „cutiilor ideologice”. Ba mai mult, cei neînregimentați de poliţia gândirii încep să aibă probleme, fiind criticaţi şi atacaţi şi dintr-o parte, şi din cealaltă, că nu sunt suficient de „ortodocși”.
Ceea ce părea a fi „convergența doctrinară” centripetă și plictisitoare a anilor ‘50-‘60, descrisă de Daniel Bell în Sfârșitul ideologiei (1960), s-a încheiat lamentabil printr-o reideologizare intensă și dramatică a spațiului politic occidental.
Istoria ne spune că perioadele de ideologizare puternică sunt în general semne premonitorii ale marilor confruntări, revoluțiilor, războaielor civile, sau pur și simplu indiciul unor crize îndelungate, care atrag declinul sistemelor respective.
Sperăm să nu fie cazul și acum. Distanța între cei doi poli ideologici este însă în creștere accelerată, controversele devin tot mai virulente, iar punțile de legătură se rup, una după alta. Progresiștii devin tot mai progresiști, conservatorii tot mai conservatori.
Populismul
Populismul, purtat pe aripile rețelelor de socializare de exaltați care nu citesc altceva decât Facebook, dar sunt siguri că știu totul şi că au dreptate face ravagii și pe dreapta, și pe stânga spectrului.
Populismul, clișeele și extremismul merg mână în mână, pentru că au tendința de a ultrasimplifica lucrurile și de a le spune într-o formă accesibilă ignoranților.
Și cum aceștia din urmă sunt tot mai mulți, tot mai încrezători în forța lor și tot mai încântați de ei înșiși (pentru că nimeni nu mai îndrăznește să le spună adevărul în față, nefiind „politic corect”), bazinul populismului devine și el tot mai larg.
Spectacolul dezolant al politicii americane, ruptă între democrații socialiști, care impun „canonul corectitudinii politice” pro-minorități împins la paroxism (de exemplu, „retragerea temporară” și „explicarea contextuală” a unor filme legendare precum Pe aripile vântului, intrate în patrimoniul cultural mondial dar considerate acum rasiste sau vandalizarea statuii lui Cristofor Columb) și totodată reinventează „delictul de opinie” specific dictaturilor, pe de o parte, și republicanii bigoți de partea cealaltă, care ies cu Evanghelia într-o mână și cu pușca în cealaltă pentru a-și apăra ferma din Midwest sau Texas, atunci când nu-și pun cearșaful cu două găuri pe cap, ne arată teribila lipsă de soluții politice raționale și echilibrate.
Când Statul Islamic distrugea monumentele istorice din Siria și Irak, acum câțiva ani, civilizația occidentală era ultragiată. Acum, când în spiritul corectitudinii politice, protestatarii fac același lucru, se găsesc tot felul de scuze și circumstanțe atenuante.
Niciuna din cele două opțiuni ideologice nu este rezonabilă. Ambele sunt exagerate și nu e de mirare procentul mare al celor care nu votează.
Dacă mai adăugăm numeroasele surse media occidentale din ultima săptămână, care indică implicarea masivă a Chinei și Rusiei[1] (după alte surse, și a Iranului[2]) în propaganda protestelor anti-discriminare de pe rețelele sociale, poate înțelegem și mai bine direcția anti-americană a întregii mișcări.
Radicalii de dreapta și de stânga se urăsc unii pe alții profund, visceral, alimentându-și propriile umori și convingeri ideologice în interiorul unor bule care se radicalizează pe zi ce trece.
Dar soluțiile oferite? Cu câteva luni înaintea confruntării electorale gigantice din 3 noiembrie, doi vârstnici epuizați și erodați, politicieni neconvingători, plini de vulnerabilități și cu niveluri culturale discutabile, mergând binișor spre 80 de ani, pe nume Donald Trump și Joe Biden, încearcă să aducă speranța de mai bine națiunii americane nevrozate. Numai pe ei i-au putut găsi marile partide americane să-i trimită în luptă, numai pe ei...
Soluția liberală
Dar unde este liberalismul centrist şi echilibrat de care ar avea nevoie clasa mijlocie pentru a salva democrația și ordinea politică occidentală postbelică? Nu mai există.
Pentru că l-a acaparat demult stânga post-marxistă (sau neo-marxistă?), după ce comunismul/socialismul s-a compromis în timpul Războiului Rece ca urmare a demascării crimelor, falimentului și înfometării populației din Uniunea Sovietică și Europa de Est, reinventându-se însă după 1968 sub masca ipocrită a așa-zisului liberalism „progresist” anglo-american de nouă generație.
Cineva spunea că stânga neo-marxistă a schimbat clasa cu rasa și s-a redenumit „liberalism”, ca să-și piardă urma.
Știm că este aproape imposibil de realizat în democrația americană bipolară tradițională, dar apariția unei mișcări politice liberale autentice, poziționată între Partidul Democrat și Partidul Conservator, care să se adreseze clasei mijlocii prin proiecte și valori liberale clasice precum libertate (în sensul de libertăți „negative”, definite ca absența constrângerilor, nu „pozitive”, definite ca egalitarism și discriminare pozitivă din partea statului), egalitate de drepturi, non-discriminare (nici discriminare pozitivă, nici discriminare negativă), respectul pentru lege/statul de drept, ordine și proprietate privată, pentru muncă (nu asistență socială) şi meritocrație, cred că ar putea reactiva apetitul pentru politică al clasei mijlocii.
Un partid care să elibereze societatea americană de exagerările corectitudinii politice și în același timp să o țină departe de excesele dreptei.
Orice este mai mult decât atât este deja socialism egalitarist sau, mai rău, încurajarea insurecției și anarhiei neo-comuniste, iar orice este mai puțin decât atât este conservatorism autoritar.
Înființarea unui al treilea partid american, adică un Partid Liberal (intitulat desigur altfel, pentru că, din păcate, termenul în SUA este deja asociat cu stânga) care să atragă moderații, atât de la democrați cât și de la republicani, precum și marea masă a absenților din clasa mijlocie,combinată eventual cu o reformă electorală care să treacă de la principiul majorității la reprezentarea proporțională - de fapt, lucrul cel mai greu de făcut-, ar putea scoate pe termen lung democrația americană din impasul actual al maniheismului democrat-republican.
Dar aceste schimbări nu se vor putea petrece curând.
Donald Trump și Boris Johnson, exemple triste
Nici conservatorismul „nu a stat degeaba”, pierzându-și înțelepciunea, rafinamentul intelectual, distincția și moderația britanică din secolul XX și radicalizându-se isteric sub hainele stridente ale mișcărilor iliberale, naționaliste și protecționiste.
Donald Trump și Boris Johnson, în primul rând, dar și personaje derizorii, din liga a doua sau a treia, precum Viktor Orbán, Matteo Salvini, Marine Le Pen, care se pretind conservatori în esență, sunt astfel de exemple triste ale radicalizării și glisării conservatorismului spre naționalism și extrema dreaptă.
O lungă serie de platforme anti-liberale și anti-occidentale crescute chiar în sânul culturilor euro-atlantice au vărsat otravă anti-sistem în ultimele decenii. Fiecare, cât, unde și cum a putut.
De exemplu, grupările Occupy, Antifa, Vestele Galbene, Tea Party, UKIP, „Mișcarea” populistă a lui Steve Bannon, denumită pompos Dignitas Humanae Institute, stabilindu-și cartierul general într-o mănăsire cartusiană de secol XIII din Italia, perorațiile anti-occidentale ale lui Viktor Orbán, care vrea să scoale împărații și regii maghiari din morminte, crezându-se un Miklós Horthy redivivus, dar nereușind să-i impresioneze decât pe partizanii lui unguri, socialismul radical al lui Bernie Sanders sau Jean-Luc Mélenchon, care vând din nou tinerilor iluziile egalitarismului și gratuității educației și sănătății, populismul naționalist, xenofob și eurofob al Ligii lui Salvini, exaltarea puerilă a tinerei democrate Alexandria Ocasio-Cortez, care pendulează între tragic și comic, încruntările fetiței Greta care vrea să trecem Atlanticul cu corabia cu pânze (așa cum spune că a făcut ea, călătorind două săptămâni spre Adunarea Generală a ONU) și să oprească motoarele lumii, incendiile și jafurile din marile orașe americane, ale așa-zișilor „protestatari anti-rasism” (nu mă refer la protestele pașnice), în fine, toate acestea la un loc au zdruncinat fundamentele lumii capitaliste euro-atlantice în versiunea de succes de acum câteva decenii, care triumfase în Războiul Rece și eliberase Europa de comunism.
Modelele care ni se propun în schimb miros de la distanță a autoritarism și canoane ideologice, în timp ce beneficiile sunt incerte. Principiile de la care pornesc fiecare dintre aceste mișcări pot fi corecte, dar exagerările fundamentaliste strică totul.
Reideologizarea politicii și spațiului public occidental este evidentă. Prin dispariția liberalismului în forma lui tradițională, occidentală (sau, mai corect spus, prin acapararea termenului de către stânga radicală americană, rămasă fără pălărie și etichetă onorabilă după ce marxismul a fost decredibilizat în timpul Războiului Rece), frontul bătăliei opțiunilor s-a polarizat pe axa absurdă progresism-iliberalism, adică cele două versiuni ale populismului, la fel de superficiale și de toxice.
Fericire pentru China și Rusia
Prin acest reducționism al marilor opțiuni și prin radicalizarea celor două curente rămase în arenă, am intrat practic în lumea postliberală.
Nimic mai favorabil pentru China și Rusia, unde nimeni nu protestează la adresa brutalității poliției, nimeni nu dă foc magazinelor și nimeni nu iese cu televizorul în brațe prin vitrină, nimeni nu se plânge că nu este asigurată justiția socială, nimeni nu profanează statui.
Pentru că nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să deschidă gura împotriva regimurilor de forţă de la Beijing şi Moscova. Nu mă surprind sursele care atestă implicarea Chinei și Rusiei în agitația protestelor anti-discriminare de pe rețelele sociale.
Suntem într-un impas prelungit. Democrația americană este în impas, Uniunea Europeană este în impas. Generația liderilor politici actuali (incluzându-i și pe cei noi, care sunt și mai populiști decât cei vechi, indiferent că sunt antieuropeni sau proeuropeni) nu pare să dețină cheia echilibrării deficitelor de încredere din politica occidentală.
Dimpotrivă, se pare că „îmbătrânesc” chiar mai repede decât o făceau liderii politici de acum 30, 50 sau 70 de ani. Macron, deși un proeuropean luminat, este deja „bătrân” politic și contestat, la fel ca politicienii de toate culorile ai noului val din Italia, Austria, Marea Britanie, Germania, Spania sau România.
Indiferent cât de tineri erau la intrarea în politică, în 2-3 ani lumea a înţeles că valoarea adăugată pe care aceşti mari critici ai sistemului au adus-o este nesemnificativă. Ori nu au adus destulă „substanță” nouă pe scena politică, încercând doar un criticism steril al predecesorilor lor, ori mediul politic a devenit extrem de coroziv și nimeni nu rezistă mai mult de câțiva ani, cu excepția remarcabilă a Angelei Merkel, care guvernează Germania și UE de 15 ani.
Ciocnirea extremelor se apropie
Aici suntem, în acest punct de ruptură și blocaj. Bipolarismul ideologic al societăților occidentale crește în intensitate, tonalitate și virulență.
O asemenea constatare nu poate decât să ne îngrijoreze. Secretarul general al NATO încearcă acum revitalizarea Alianței într-o dezbatere atractivă, dar evoluțiile decisive pentru soarta „Occidentului strategic” se petrec de fapt în democrațiile americană și europene.
Acolo sunt transformările esențiale, a căror direcție trebuie cercetată și decriptată cât mai repede. NATO, acoperișul strategic neprețuit al conceptului politico-militar al Occidentului, trebuie consolidat și adaptat noii epoci, dar lucrul acesta nu va fi posibil până când democrațiile occidentale nu se vor fi re-echilibrat și nu își vor fi găsit pacea.
Criza democrației periclitează ordinea politică occidentală postbelică și relația transatlantică. Oricât am încerca cei din domeniul relațiilor internaționale să găsim remediul, adevărata problemă este internă și ține de marile schimbări ideologice și politice din democrațiile occidentale.
De aici pornesc și problemele care țin de relația transatlantică, poziționarea UE și a actorilor globali în sistemul internațional, politica externă a statelor membre ale Alianței și Uniunii în relaţia cu China şi Rusia, evoluţiile regionale etc.
În acest moment de încordare maximă între ultra-progresiști și ultra-conservatori, îndrăznesc să cred că reinventarea unui liberalism autonom de centru, moderat și rațional (prin desprinderea de stânga socialistă americană, în primul rând) și un dialog substanțial între marile opțiuni ideologice (trei, nu doar două) din democrațiile euro-atlantice ar putea reduce tensiunea între cei doi poli din prezent și ar putea evita dezastrul care se apropie.
În lumea postliberală în care intrăm, ciocnirea extremelor pare iminentă. Din acest motiv, echilibrarea ideologică şi politică pe trei piloni devine necesară și urgentă.
[1] https://www.politico.com/news/2020/06/01/russia-and-china-target-us-protests-on-social-media-294315
[2] https://www.forbes.com/sites/sergeiklebnikov/2020/06/08/china-russia-and-iran-mock-us-handling-of-protests-i-have-a-dream-but-i-cant-breathe/#666dd7123629