România, Războiul Cultural și al patrulea val al modernizării. Riscuri și oportunități pentru deceniul care urmează

valentin.naumescu

președinte ICDE

Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Faptul că, istoric vorbind, România a fost mai tot timpul o țară înapoiată, cu un retard semnificativ de dezvoltare economico-socială și un deficit de modernitate educațional-culturală în raport cu Occidentul (spre care a aspirat însă constant să se îndrepte, cel puțin de vreo două sute de ani încoace), este o realitate cunoscută, asupra căreia s-a scris și s-a dezbătut deja destul de mult în ultimele trei decenii.

Nu vom insista acum în a explica motivele înapoierii și subdezvoltării cronice a României. Unele sunt cauze de ordin istoric și țin de asuprirea/încorporarea îndelungată a acestor teritorii ca provincii marginale, în cadrul unor imperii conduse de națiuni care au manifestat ostilitate și dispreț față de națiunea română și care nu au avut interesul să-și dezvolte economic zonele îndepărtate de capitale, altele sunt de natură geopolitică și sunt legate de statutul de periferie nesigură, expusă ciocnirilor militare și campaniilor expansioniste, statut inferior pe care l-au avut aceste ținuturi în raport deopotrivă cu imperiile occidentale (Habsburgic, Austriac, apoi Austro-Ungar) și cu cele orientale (Otoman, respectiv Rus/Bolșevic), imperii care, de-a lungul secolelor, s-au intersectat aici în zonele lor periferice, după cum există și teoriile culturaliste care incriminează modelul cultural și educațional deficitar, respectiv ratarea modernității europene în toate fazele critice ale acestei deveniri istorice.

România se află acum în plin Război Cultural, la fel ca Europa și întreg spațiul occidental și, în mod particular, în fața celui de-al patrulea val al modernizării, cea cultural-educațională, profundă, plină de oportunități dar și de riscuri conflictuale, un val care pare să nu înceapă la fel ca primele trei (adică printr-o revoluție sau printr-un război convențional) și căreia nu îi cunoaștem cu precizie contururile, mecanismele, forțele combatante, resursele și limitele. Dar știm și simțim că există și că este o bătălie dură, în care părțile se radicalizează iar soluția moderației este încă foarte departe de a fi luată în calcul. Înainte de a vorbi de acest al patrulea val, să recapitulăm succint cum s-au produs primele trei și ce au însemnat fiecare dintre acestea pentru români. 

ADVERTISING

Pe scurt, iată care au fost primele trei valuri istorice ale modernizării spațiului românesc, ratate sau incomplete (de la caz la caz), cu mențiunea că toate s-au declanșat în urma unor războaie convenționale, revoluții sau evenimente violente, toate au avut un efect benefic dar insuficient asupra nivelului de dezvoltare economico-socială și culturală (educațională) a locuitorilor teritoriilor românești, și toate au avut unele împliniri, nereușindu-se însă, în niciunul dintre ele, recuperarea totală a deficitelor față de spațiul occidental și lăsând în urmă restanțe pentru valurile următoare de modernizare și dezvoltare:

  1. Primul val al modernizării (1848-1881), cel fondator, între Revoluția de la 1848 și proclamarea Regatului României, cuprinzând evenimente cruciale precum Unirea Principatelor Române de la 1859 și Războiul de Independență de la 1877-1878, a marcat sfârșitul tardiv al Evului Mediu pe aceste meleaguri -cu o întârziere de aproximativ 200 de ani față de Occident- precum și primele încercări de conectare a noului stat românesc la civilizația apuseană. Primul val înseamnă, de jure și de facto, desprinderea de Imperiul Otoman și crearea unor instituții și legi moderne, de inspirație occidentală, precum Codul Civil și Codul Penal, Legea privind secularizarea averilor mănăstirești, legea Educației Publice, legea electorală, Banca Națională, universitățile de la Iași și București, Constituția de la 1866 etc.
  2. Al doilea val al modernizării (1918-1938), delimitat istoric de întregirea statului național unitar, la 1 Decembrie 1918 (practic, la finalul Primului Război Mondial), și de instaurarea dictaturii carliste care încheie primul ciclu democratic, aducând desprinderea de al doilea imperiu care a ocupat teritorii românești, cel Austro-Ungar, un val mai scurt, de doar două decenii, dar foarte intens cultural și ca viață intelectuală, o etapă în care România se sincronizează cultural cu Occidentul la nivelul elitelor dar face greșeala imensă de a lăsa poporul în mizerie și subdezvoltare, mulțumindu-se cu o modernizare de suprafață.
  3. Al treilea val al modernizării (1989-2007), adică tranziția postcomunistă, între 22 decembrie 1989 –căderea regimului comunist- și 1 ianuarie 2007 – aderarea la Uniunea Europeană, dar cuprinzând evident și aderarea la NATO în 2004- a însemnat implicit eliberarea de al treilea imperiu asupritor (Imperiul Rus, în versiunea lui bolșevică) și intrarea României în spațiul strategic al Vestului, ca tip de regim politic, constituție, alianțe și tratate, respectiv valori asumate oficial. Chiar dacă România își obține garanțiile de securitate cele mai credibile pe care le-a avut în întreaga sa istorie, din partea SUA și a NATO, aderând totodată la spațiul de dezvoltare, democrație, libertate și stat de drept al UE, rămâne în continuare de rezolvat tensiunea/falia între formă și fond, între lege și realitate, între suprafață și adâncimile sociale ale țării. Această distanță între cele două mari opțiuni culturale ale României, opțiunea liberală modernă și opțiunea conservatoare, retrogradă, persistă și ia uneori forme șocant de clare, de tranșante și de agresive, așa cum vedem în timpul crizei pandemiei de COVID, în care parcă vedem la lucru două părți distincte ale națiunii, trăind în două modele culturale diferite și divergente.

Așadar, ce ar putea însemna al patrulea val al modernizării și cine sunt în prezent agenții externi și interni ai modernizării României?

Este pentru prima dată când un nou val al modernizării nu mai vizează schimbarea tipului de regim politic și nici apartenența României la spațiul strategic (alianțele) din care face parte actualmente, nici schimbarea valorilor asumate oficial, nici a direcției politice, să spunem în termeni generali. Ar putea, la prima vedere, să nu pară un „cutremur”, o zguduire a societății, o Revoluție cu vărsare de sânge, un război cu Armata Română în prim plan, ci un proces mai discret și mai insidios, un proces multidimensional, de adâncime, de transformare a țării, de ieșire din tunelul înapoierii istorice și a deficitului cultural și educațional de care am suferit, practic, dintotdeauna.

Al patrulea val va împinge însă puternic spre o modernizare calitativă, culturală și educațională, o modernizare de practici politice și de guvernanță, de selecție și promovare în societate, de meritocrație și stârpire a rădăcinilor corupției, un rezultat pe care l-am putea vedea la finalul acestui Război Cultural, în versiunea care a cuprins România. Dacă acest război cultural este însă pierdut, tot ce scriem aici că ar putea constitui sensul modernizării se poate petrece exact în sens invers. Teoretic, și aceasta este o posibilitate.

Să ne înțelegem, Războiul Cultural de care vorbim nu este specific doar României, el „scutură” puternic întregul spațiu euro-atlantic, din Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, trecând prin Olanda, Franța, Italia, Germania, Austria și Polonia, până în Ungaria și România, și, de ce nu?, chiar Turcia, dacă o mai considerăm parte a spațiului euro-atlantic. Peste tot se întâmplă lucruri interesante și au loc schimbări și contestări puternice, în funcție de contextele naționale locale.

Fiecare țară, fiecare societate își are propria ei versiune a acestei confruntări culturale gigantice între progresiști și conservatori, cu bunele și cu limitele fiecărei opțiuni și facțiuni ideologice implicate în bătălie. Radicalizări există peste tot. Din păcate, vremea moderaților încă nu a venit, dar va veni.

Astăzi, de Ziua Națională, ne interesează și vorbim, firesc, despre confruntarea din societatea românească, o extensie conectată la Marele Război Cultural al Occidentului dar care se desfășoară în mod specific sub forma unui al patrulea val al modernizării, care preia moștenirile incomplete ale declicurilor de la 1848, 1918 și 1989, încearcând să ducă lucrurile mai departe, pe nivelul superior.

Mizele acestui al patrulea val, pentru România, ar putea fi:

  1. Dezvoltarea sustenabilă pe linie economică, de infrastructură și conectivitate, folosind oportunitatea fondurilor europene uriașe care au fost alocate României în Pachetul Next Generation al Uniunii Europene, ceea ce Președintele Iohannis, PNL și guvernul actual au asumat oficial că vor să facă în anii care vin.
  2. O Românie fără hoție, dincolo de sloganul electoral al USR-PLUS, o necesitate absolută și un imperativ pentru stoparea corupției care a devastat această țară în toate epocile și regimurile ei, pentru ca generațiile care urmează să aibă o șansă reală de a trăi decent aici. Fără stat de drept, nimic nu este posibil.
  3. Meritocrația, adică un sistem al selecției și guvernanței acestei țări de către partea cea mai bună, mai educată, mai integră și mai performantă a societății.
  4. Modernizarea și reconstrucția partidelor politice, eliminarea imposturii din politică. Meritocrația menționată mai sus este strâns legată de abandonarea populismului și, în sensul cel mai curat și mai corect al termenului, de promovarea elitelor și elitismului, însemnând conducerea țării de către cei mai merituoși și mai bine pregătiți. Dacă acest punct, deloc ușor, va fi ratat, șansele de ansamblu al celui de-al patrulea val al modernizării vor fi compromise.
  5. Un nou model educațional, cultural și civic, România Europeană, o țară în care direcția este dată și garantată de o masă critică de cetățeni responsabili, care cred și aplică în ceea ce fac valorile fundamentale ale UE, adică democrația, libertatea, statul de drept, egalitatea, demnitatea umană și drepturile omului.
  6. Inovația, creativitatea, modernizarea tehnologică, digitalizarea, transparentizarea și promovarea tehnologiilor de vârf în economie și în serviciile publice.
  7. Ridicarea din mizerie și ignoranță a straturilor sociale needucate și a zonelor sărace, pentru că dacă lași în urmă o parte importantă a societății acoperișul strălucitor al casei poate să rămână sprijinit pe o fundație slabă și vulnerabilă, care se poate prăbuși oricând la crize și zguduiri.
  8. O Românie mai curată, care își promovează natura și mediul de viață, în acord cu nevoile și cerințele formulate de politicile/standardele UE și de alte țări avansate, în interesul cetățenilor.
  9. O Românie care manifestă compasiune pentru cei aflați în suferință și respinge cinismul.
  10. O Românie a moderației, echilibrului, rațiunii și lucidității, cu o societate care respinge extremele și radicalizările ideologice.

Nu știm astăzi dacă și câte din punctele noului val al modernizării României vor fi realizate în acest deceniu care tocmai a început. Pe lângă oportunități, există din păcate și riscurile unor grave confruntări cu cei care se opun modernizării și valorilor democrației liberale. Forțele retrograde și rezistențele nu sunt deloc de neglijat, așa cum nu au fost de neglijat în întreaga noastră istorie, reușind de fiecare dată să oprească și să limiteze valurile precedente ale modernizării, în secolele al XIX-lea și, respectiv, XX.

Faptul că războiul nostru cultural este conectat la marea criză a spațiului occidental, în care se produc transformări de adâncime și se resetează politicile pe scară largă, este bine și rău în același timp. Este rău pentru că, dacă suporterii democrațiilor liberale pierd teren în țările care contează, nu vor mai exista influențe pozitive din UE și SUA, așa cum au fost până acum, ajutându-ne să ținem cumva direcția în aceste decenii agitate, confuze și tulburi.

Este bine pentru că, dacă la noi rezistențele politice și sociale se vor dovedi mai puternice decât credeam, influența unui Occident transatlantic revigorat de consolidarea relațiilor UE-SUA ar putea încă o dată să ne ajute, pentru a putea trece cu succes peste acest moment critic. Pentru prima dată în istorie, acest val al modernizării va depinde însă mai puțin de câștigarea sau pierderea unui război sau unei revoluții în care vărsarea de sânge este prețul, și mai mult de resursele noastre culturale interne. Acum este momentul adevărului, să arătăm dacă putem și de ce suntem în stare, ca națiune. Oportunitatea există.

La mulți ani, România!         


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇