Recenta odă ceaușistă ridicată lui Klaus Iohannis de către deputatul liberal Alexandru Muraru, fratele geamăn al ambasadorului României la Washington, are semnificații importante, chiar grave.
Oda „Ce câștigă România dacă președintele Iohannis ar ajunge șeful NATO?”, publicată de site-ul digi24.ro, la categoria opinii, pleacă de la o premisă nicidecum confirmată:
„(…) Numele președintelui Klaus Iohannis este luat în discuție la modul cel mai serios și la nivelurile cele mai înalte, de la Washington și Bruxelles, pentru a prelua funcția de secretar general al NATO după încheierea mandatului de către Jens Stoltenberg (30 septembrie 2023)”, susține dl Muraru.
Mă întreb dacă domnia sa crede sincer așa ceva. Jocul confirmat pe toate sursele până acum este: viitorul secretar general NATO va fi cel mai probabil femeie și/sau dintr-o țară occidentală.
Ca să dea totuși și mai multă credibilitate tezei, dl Muraru argumentează cu un potop de complimente băloase la adresa conducătorului iubit: „ținută înaltă”, „europenism imanent”, „alură de politician din statele nordice, sobru”, „solitar convingător”, „politician de largă respirație”, „loial valorilor democratice, onest, vizionar” etc.
Și, de aici, dl Muraru dezvoltă care ar fi avantajele României dacă dl Iohannis ar căpăta funcția vizată.
Prima concluzie este că dl Iohannis își anunță în mod oficial, chiar dacă indirect, dorința de a prelua funcția din toamna anului viitor, adică atunci când ar mai avea un an de mandat de președinte al României.
Sper că nu își imaginează nimeni că dl Muraru a scris așa ceva de capul domniei sale și dl Iohannis s-a înecat cu cafeaua citind siderat textul. Frații Muraru fac parte din cercul cel mai apropiat președintelui.
Nu cred că există multe insulte mai grave la adresa unui popor decât ca președintele ales prin votul său direct și universal să își abandoneze mandatul ca să nu rateze oportunitatea unui os mai viguros, pe persoană fizică, os pentru care votul poporului a fost doar trambulina.
Nu discut aici cât de popular mai e dl Iohannis, nici câți ar plânge după domnia sa. Discut felul în care se raportează domnia sa la onoarea care i-a fost făcută, la încrederea și răspunderea cu care a fost învestit.
Mandatul prezidenţial nu e un contract de CEO, este în primul rând un contract moral cu poporul reprezentat.
Ca dovadă, niciun fost premier ajuns secretar general NATO (președinți de țară nu au fost până acum) nu a demisionat pentru această funcție, ci a ocupat-o după ce și-a terminat mandatul în fruntea guvernului.
Dl Iohannis nu realizează ce mesaj lamentabil transmite și în plan extern? Ce credibilitate poate avea un demnitar care își tratează astfel mandatul? Dacă este dispus să trădeze astfel încrederea propriului popor, cum și ce va tranzacționa la finalul mandatului de secretar general NATO pentru a căpăta alt os viguros?
O a doua concluzie este că eforturile diplomatice ale României în marile capitale sunt concentrate pe interesul personal al dlui Iohannis. De asta și-a trimis dl Iohannis consilierul ambasador în SUA? Suspiciunea e absolut rezonabilă.
La fel de evident e că principala grijă a președintelui într-o țară care trece prin crize suprapuse cu un guvern 90% lamentabil este să-și aranjeze viitorul cald.
Dacă modificarea Constituției a picat, probabil pentru că baloanele de încercare lansate au dovedit-o nefezabilă, caută altceva.
Surse politice spun că merge și pe calea susținerii unui viitor președinte comod (pe dl Geoană l-a susținut și în 2009) care să aibă grijă să nu fie deranjat pe viitor și chiar să-l susțină pentru alte funcții cu mult protocol.
A treia concluzie este despre caracterul dlui Iohannis. Trebuie să fii un anumit tip de persoană ca să poți suporta asemenea ode, mai ales într-o țară care l-a avut pe Ceaușescu.
Ca să îți placă așa ceva, ca să nu te jenezi, să nu ți se pară prea mult, prea grețos, trebuie să fii de o egolatrie cu totul ieșită din comun. Și mai trebuie să fii cu totul lipsit de simțul ridicolului.
Ridicol evident în oglindă cu analiza Oxford Analytica dedicată dlui Iohannis, cea care probabil că a și provocat reacția dlui Muraru.
Cum îl vede analiza think-thank-ului britanic pe dl Iohannis:
- renunță la rolul de mediator între organele de stat și între stat și societate,
- popularitatea lui este în cădere liberă,
- a subminat politica competitivă și controlul asupra acțiunilor guvernului,
- a sacrificat lupta împotriva corupției la nivel înalt
Confruntat cu această analiză necruțătoare, dl Iohannis pare să nu fi găsit alt răspuns decât comandarea unei osanale extreme.
Și aș mai constata din nou cât de slabă e calitatea apropiaților președintelui, dispuși la orice pentru a fi pe plac, chiar dacă plăcerea aceea este contraindicată. Consilierii și miniștrii mediocri și obedienți au reprezentat una dintre cauzele mandatelor lamentabile ale actualului președinte „de largă respirație, vizionar și nordic”.