Cazul Alexa Visarion, preotul acuzat, cu probe zdrobitoare, de agresiune și hărțuire sexuală, nu este doar despre acest om. Cum nu este un accident. Este despre societatea majoritar misogină care protejează agresorii și acuză invariabil femeia, încurajând astfel amuțirea și strivirea ei.
Și o mostră clară de mentalitate am auzit în emisiunea „România în direct” de la Europa FM, de marți. Cătălin Striblea a fost nevoit să țină piept unei majorități care punea semnul egalității între fapta preotului și conduita femeii. „Sigur nu e bine ce a făcut el, dar și ea….”, a fost refrenul. Ea, ce?
De ce nu a spus mai devreme, de ce nu a plecat, pur și simplu, fără să vorbească, i-o fi plăcut etc?
„Fetelor, atunci când vă spovediți nu mai intrați în detalii intime, s-ar putea ca popa să fie și el om”, scrie pe Facebook un bărbat cu tricolorul la poza de profil. Alții au acuzat un atac asupra Bisericii în care femeia hărțuită ar fi doar un instrument. Foarte puțini așadar nu au avut un reproș și pentru ea.
Și suntem într-un caz în care agresorul e înregistrat în toată monstruozitatea lui. Dacă proba nu ar fi existat, nu am nicio îndoială că majoritatea ar fi fost doar împotriva femeii.
Această anatemă aruncată inevitabil și asupra victimei, dacă nu doar asupra ei, astupă gura femeilor agresate sau hărțuite. Umilința învinuirii poate fi mai rea decât umilința agresiunii sau a hărțuirii în sine.
Toate statisticile, la rândul lor limitate din cauza lipsei informațiilor, arată că fenomenul este cu mult mai extins la toate nivelurile societății și adesea indiferent de nivelul de educație al agresorului și al victimei.
Unde să se plângă femeia? La poliție sau la parchet?
Când familia Luizei Melencu, prima victimă a lui Gheorghe Dincă la Caracal, s-a dus să reclame dispariția fetei, polițistul i-a spus că sigur a fugit ea cu un băiat, iar procurorul DIICOT a ținut luni și luni de zile dosarul în nelucrare, gândind probabil același lucru.
Sunt nenumărate cazurile judecătorilor care au achitat violatori de minore pentru că fata și-ar fi dat consimțământul.
Avem un foarte recent exemplu de mentalitate în justiție, dezvăluită de un jurnalist.
Dl procuror Sorin Lia de la PJ Corabia, autorul postării redate, nu e chiar oricine. Este lider al unei organizații de magistrați reformistă nevoie mare, „Inițiativa pentru Justiție”, a candidat pentru CSM, este unul dinte cei care a pretins organizarea turului 2 al alegerilor (în care a mâncat bătaie și mai rău decât în primul de la o doamnă procuror).
Dincolo de umorul involuntar (dl procuror are nevoie să-i dezlege bunica spețele?) și indiferent la cine s-a referit în mod concret (după ce postarea a devenit publică, susține că ar fi vorba despre o speță ipotetică inspirată din SUA) dl Sorin Lia scoate la iveală o mentalitate discutabilă, în opinia mea chiar periculoasă, pentru un om la care poate ajunge oricând plângerea unei femei violată sau hărțuită care crește singură un copil cu tata "natural"?
Ce va gândi dl procuror Lia? Că reputația femeii este proastă și nu merită cine știe ce osteneală? Îi va face cu ochiul agresorului, că doar femeia are probleme cu reputația, deci o fi făcut și ea ceva, nu?
Să se ducă femeia agresată la presă? Da, ar putea avea o șansă dacă agresorul e persoana care face rating/trafic/audiență. După cum la fel de bine poate să dea peste un alt domn Buhnici, care, să ne amintim, până nu demult a fost jurnalist.
Se se ducă la înalți demnitari? Fac o dezvăluire extrem de incomodă pentru mine. În 1995, am fost victima unei tentative de viol comisă de ministrul de atunci al Justiției, Iosif Gavril Chiuzbaian, în biroul său de ministru (pe atunci MJ era lângă Primăria Capitalei, în actualul sediu al INM).
Am ajuns în acel birou ca foarte tânără jurnalistă de la Radio Timișoara, pentru un interviu programat. Ministrul mi-a spus că nu mai are chef de interviu, dar vrea să îmi povestească despre singurătatea motanului său care nu mai are parteneră. M-am ridicat să plec, m-a prins, m-a blocat, a început să mă lingă pe gât și să mă pipăie.
Norocul meu a fost intrarea intempestivă a secretarei, care nici acum nu știu dacă a intervenit întâmplător sau m-a auzit țipând din spatele ușilor capitonate. Mi-a dat drumul, mi-am smuls haina și am fugit din birou, pe scări, pe stradă, până spre intersecția cu Calea Victoriei.
De ce nu am spus nimic? Pentru nu aveam probe și eram convinsă că ori nu voi fi crezută, ca mincinoasă în căutare de popularitate, ori voi fi acuzată că l-am provocat. Au trecut aproape 30 de ani și nu am uitat.
Femeia agresată, hărțuită, umilită trăiește în România una dintre cele mai teribile forme de singurătate. Și cum să fie altfel când Biserica însăși îndeamnă la discriminarea femeii care simbolizează păcatul. Slujba de căsătorie impune femeii să se supună bărbatului și să se teamă de el. Și poftelor acestuia?
Aceeași lecție de supunere și teamă este predată în familie, la școală, pe stradă. Femeia este vinovată pentru simplul motiv că există, bărbatul numai când fapta e cu adevărat extrem de gravă, dar și atunci pentru că a fost instigat/provocat/momit de femeie.
Pentru a evita acest oprobriu inevitabil, cele mai multe dintre femeile agresate aleg să tacă și să suporte sau, pur și simplu, să treacă mai departe și să încerce să uite. Așa cum am făcut și eu.
Nu de discriminare pozitivă prin cote de gen cred că au nevoie femeile. Cu mult mai importantă ar fi ridicarea prezumției de vinovăție care le amuțește și îngroapă sub tăcere monstruozitatea atât de multor bărbați, uneori celebri, puternici și respectați.