Deja în întârziere cu implementarea proiectului România educată, la care Administrația Prezidențială a lucrat un mandat și jumătate, președintele și prim-ministrul au ales acea bucată de Românie în care școala funcționează, în ciuda politicienilor de la putere, și s-au detașat cu obstinație de celelalte bucăți de țară, în care nu sunt profesori, copiii merg kilometri pe jos, până dă zăpada și nu mai ajung la școală, îngroșând statisticile neparticipării școlare, toaletele sunt în curte și din când în când un copil moare într-o fosă septică, nu merge la concursuri internaționale și se pierde pe drum, între ciclurile educaționale.
Studiile Salvați Copiii România au vorbit adesea despre conceptul de sărăcie educațională, care se transmite „genetic”: copilul unor părinți care nu au avut acces la educație va rămâne, cel mai probabil, prizonierul lipsei de educație el însuși, pe care o va transmite mai departe copiilor lui.
Cercul vicios este greu de rupt și aproape niciodată în lipsa politicilor publice și/sau a sprijinului.
Realitatea frustă, însă, aceea care contrazice poza de început de an școlar a politicienilor, nu face rating. Nici politic, nici mediatic. E nevoie de o dramă – Alexandra Măceșanu, care a făcut autostopul, pentru că microbuzul școlar nu mai exista, băiatul care a căzut în fosa septică a unei școli și a murit – pentru ca poza acestei Românii reale să fie văzută, să nască reacții la foc intens și apoi să se stingă.
Nu încape în nicio poză de 1 iunie, când politicienii își postează pe Facebook imaginea de când erau mici, și nici în vreun cadru de la început de an școlar. Acolo, toți copiii sunt bine și zâmbesc lângă politicianul care nu se sfiește să manipuleze aceste zâmbete.
De ce nu face sărăcia educațională rating? Am mai scris: pentru că nu vehiculează nicio speranță. Nimeni nu poate să scoată niciun profit de acolo.
În România, un copil din doi este afectat de analfabetism funcțional, este supus unei forme de violență fizică, emoțională și sexuală, un copil din trei trăiește în risc de sărăcie și excluziune socială, șase copii dintr-o mie mor înainte de a împlini un an de viață, 750 de fete sub 15 ani devin mame anual, cel puțin 100.000 de copii trăiesc fără ambii părinți sau fără unul dintre ei, pentru că sunt plecați la muncă peste hotare, celor 78.000 de copii cu dizabilități nu li se asigură condițiile necesare integrării socio-educaționale (date Salvați Copiii România).
Prim-ministrul Florin Cîțu, care ține în loc guvernarea țării până la congresul partidului, a stat alături de primarul Popescu Piedone, în fotografia de deschidere a anului școlar la Colegiul „Gheorghe Lazăr” din București.
A postat apoi instantanee narcisiste, selfie-uri care nu spun nimic despre dezastrul din școlile despre care știm cu toții că mai au puțin și vor fi iar sacrificate, Educația va trece în online-ul pentru care nici măcar liceele de elită din București nu sunt pregătite. Absența guvernării se traduce în fenomenul țărilor fără stat.
Președintele Klaus Iohannis a ales o școală din mediul rural, dar o școală de excepție, cu promovabilitate foarte bună, cu sală de robotică și cu profesori.
Nu a mers la școala din atâtea alte sate, cu toaleta în curte. Nici la școala unde neparticiparea școlară e dramatică. Nici măcar la școala unde testele naționale arată o cu totul altă poză, aceea a dezavantajelor pe care le au copiii care nu fac meditații, care se nasc în urbanul mic, în rural sau la marginea orașelor mari.
Această opțiune pur festivistă, o reminescență a dictaturii comuniste, arată absența statului din țară. În România de pe teren, în sate, în orășelele postcomuniste definite de ruină, politicienii de la putere sunt irelevanți, la fel cum irelevantă e această Românie în mapele politicienilor. Nici cât o poză.
Citește și:
