Mulți autori din presă s-au năpustit asupra Planului de redresare economică a României, prezentat miercuri de premierul Orban sub patronajul președintelui Iohannis. Mulți din ei s-au complăcut comentându-l, atacându-l și comparându-l cu vechiul program de guvernare al lui Dragnea.
Nu mi se pare că suportă comparație, dar nici n-aș accepta ca aceasta să fie folosită insidios, parcă anume ca să anticipeze o posibilă nereușită, prin trimiterea subtilă la un document deja compromis și ajuns obiect de ironie.
Poate planul ar fi trebuit să prezinte mai explicit sustenabilitatea, respectiv principalele surse din care se vor asigura cele 100 de miliarde de euro necesare. În orice caz, nu pot accepta afirmația recentă a unui respectat comentator, care pretinde că esența planului „se reduce la ecuația – drum, școală și spital”. Esența este mult mai cuprinzătoare: infrastructură și investiții majore.
Parafrazând, aș spune că esența programului Dragnea era pensii-salarii, iar ecuația drum, școală și spital figura atunci numai de formă, lipsindu-i principalul element care l-ar fi putut face viabil: sustenabilitatea. Mai popular spus: de unde bani?
Esența planului Orban constă în investiții generatoare de venituri pentru stimularea salariilor și pensiilor în viitor, din resursele obținute. Diferență uriașă.
Fără îndoială, planul nu este perfect, dar nici nu putem ignora părțile sale bune, numai pentru că am descoperit un paralelism, neinspirat – dacă nu cumva chiar rău intenționat.
Un plan Marshall al României
Niciodată în istoria noastră recentă n-a existat un plan de anvergură care să atace cu atâta curaj problema majoră a țării noastre: necesitatea unor investiții de amploare, prin care țara să recupereze gravele rămâneri în urmă din ultimele decenii.
Păstrând proporțiile, aș zice că recentul plan liberal este un adevărat plan Marshall *) al României și îmi permit să fac comparația, observând că nici el nu se axa pe măsuri populiste, precum cele privind pensiile și salariile, ci pe mari investiții, capabile să creeze resurse pentru creșterea în viitor a nivelul de viață, inclusiv salariile și pensiile.
N-aș comenta rezultatele îndeobște cunoscute ale planului Marshall, dar îmi amintesc că era vorba de un program economic, cu specificarea clară a resurselor financiare – credite - și a modului cum le vor restitui beneficiarii.
De acest plan au beneficiat atunci 17 state vest-europene, primind credite în valoare totală de 17,741 miliarde dolari (la valoarea lor de atunci) iar rezultatul a fost că – citez dintr-o enciclopdie – „Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la o formare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale”.
Cu ordin de la Kremlin, România și suratele ei estice n-au acceptat planul. Dacă România îl accepta, poate astăzi am fi avut o rețea de autostrazi comparabilă cu cea a Spaniei sau Italiei, căi ferate pe măsură, orașele și satele noastre ar fi arătat altfel, iar viața noastră ar fi fost – vorba mitingiștilor – „ca-n afară”.
Câteva părți bune ale planului nostru de acum
Planul de redresare economică a României face referire la impresionanta sumă de 100 miliarde euro, necesară înfăptuirii celor propuse, deși nu oferă explicații suficiente nici cu privire la obținerea acestor fonduri (poate credite rambursabile, poate nerambursabile, poate altele), nici cu privire la amortizarea sumelor cheltuite. Dar despre asta voi reveni ceva mai încolo.
Faptul că Guvernul își propune să schimbe modelul de dezvoltare bazat pe consum în unul de creștere economică bazat pe investiții, digitalizare și stimularea capitalului autohton este o premieră în raport cu toate programele populiste de până acum.
Pentru prima oară vorbim nu de creșterea veniturilor nominale de genul 20%, 30% sau chiar 40%, cifre care se vede de departe că sunt împușcate „din ochi”, ci de prevederea ca „Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la paritatea de cumpărare standard să ajungă la 87% din media UE27, la orizontul anului 2025”
Pentru prima oară vorbim mai puțin de cifre care simuleză o fericire ipotetică, ci de acțiuni menite să contribuie efectiv la redresarea economică a țării: granturi de urgenţă pentru revenirea de după criză.
O viziune structurată
Nu mi-am propus în cele de față să reiau conținutul planului, dar merită recapitulate câteva din principalele prevederi:
- Granturi de sprijin pentru repornirea întreprinderilor, capital de lucru și investiții
- Programe de finanțare nerambursabilă pentru creșterea competitivității IMM-urilor
- Granturi pentru inițiative antreprenoriale inovative și digitalizarea companiilor
- Sprijin pentru dezvoltarea agriculturii și a industriei agro-alimentare
- Programe de finanțare pentru investiții noi și pentru relocarea companiilor în România
- Programe de garantare a creditelor pentru capital de lucru și investiții
- Programe de garantare pentru asigurarea lichidității companiilor
Dar cel mai mare atu al actualul plan liberal mi se pare a fi acela că el defrișează drumul spre alte perspective ale proiectelor în viitor, care se vor deschide în măsura în care actualele obiective vor deveni realități.
Un nou început
Ca să mă explic, revin la acel plan Marshall de după război. El a avut efectul unui adevărat catalizator, pentru repunerea pe picioare a sectoarelor grav afectate de război – electricitate, metalurgie, petrochimie, infrastructură feroviară, construcții de orice fel, ducând la revigorarea ansamblului economiei în ţările beneficiare. Urmare aplicării planului, a fost posibilă în continuare o altă proiecție europeană, planul Schumann. Aparea un nou mecanism, vizând crearea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului.
Aceasta din urmă a creat, la rândul său, premisele formării Pieţei Comune, acelui nucleu de bază care s-a perfecționat spectaculos, sugerând în final ideea unei Europe Unite – actuala UE.
Un plan cu viziune bine structurată deschide drumuri spre viitor, pe când planurile populiste de tipul celor ale PSD n-au deschis, cum se vede, niciun drum, spre nicăieri.
Punctele nevralgice ale planului liberal
Se vede de la distanță că planul a vrut să fie cât mai cuprinzător, să nu rămână niciun deziderat neatins, să-și găsească fiecare undeva propriul său sector de interes, nimic să nu rămână uitat. Cam așa ceva pare să fi anvizajat autorii proiectului.
Cred că este o abordare greșită. Planul Marshall nu specifica nici kilometri de autostradă, nici număr de edificii civile refăcute după război, nici numărul de spitale, școli sau valoarea bonusurilor, creditelor, ajutoarelor, acordate unora sau altora. Planul prevedea sursele de finanțare, modul cum se vor acorda creditele, modul cum se vor recupera sumele cheltuite și modul cum se vor folosi beneficiile. Orice alte detalii rezultau din acestea și urmau să fie obiectul unor programe separate, ceea ce s-a și întâmplat.
Am convingerea că specialiștii liberali cunosc asemenea aspecte, dar fără îndoială cunosc ce replică i-ar aștepta din partea populiștilor și oportuniștilor de stânga la vederea unui program ușor de atacat, atunci când nu „dă bine” în public.
Ca urmare, nu puteau fi evitați kilometrii de drumuri și căi ferate, numărul de școli și spitale sau altele, nici măcar în faza unui plan inițial, de principiu. Dar, în opinia mea, sursele de fonduri, cele de la care pornește totul, n-ar fi trebuit ocolite. Văzându-le în oarecare masură ocolite, încep să mă întreb cât de sustenabil este planul celor 100 miliarde de euro.
Aceasta mi se pare a fi principala lacună a actualului plan, nu ceea ce acuză un respectabil jurnalist care – probabil din plăcerea de a apela la metafore – a încercat să arunce totul la coș, cu explicația: "Planul de relansare economică. o shaorma cu de toate".
Periculosul sindrom de „shaorma”
Departe de a fi vreo „shaorma”, planul de redresare punctează corect ceea ce ne trebuie ca să recuperăm în zece ani ceea ce trebuia făcut în trei decenii și nu s-a făcut. Nu spun de către cine, asta o știe și un copil.
Faptul că planul vorbește despre o sută de miliarde de euro fără să aibă la bază un studiu de impact, fără să explice clar de unde va veni acest bănet, cum va fi folosit, ce rambursări de credite urmează, cum se vor suporta aceste rambursări și ce beneficii vor rezulta, pentru a le reflecta în nivelul de viață al românilor – inclusiv mult trâmbițatele creșteri de salarii și pensii – arată că totuși proiectul nu este suficient studiat, așa cum își prezenta planul economistul Marshall, fost secretar de stat al SUA.
Lipsește studiul de impact
Cred că nimeni nu și-ar mai fi permis sa vorbească de shaorma, dacă ar fi văzut cât din cele 100 miliarde de euro vor proveni din incasarea la buget a taxelor și impozitelor, cât din împrumuturi obținute (și de unde), cât din fonduri nerambursabile UE, cât ar putea investii alții în țara noastră prin parteneriat public-privat (cel cu care a dat chix doamna Dăncilă), cât din alte surse.
Dar asta nu este tot. Obținând banii, programul trebuie să prevadă măsuri pentru a face posibilă accesarea lor (lacună gravă, din cauza căreia nu reușim să obținem banii europeni la care avem dreptul), măsuri pentru a atrage interesul investitorilor străini (PPP), pentru asigurarea incasărilor în propriul buget, pentru a putea beneficia de alte credite convenabile.
La baza planului ar trebui să stea obligatoriu un studiu de impact. Trebuie incluse acolo efectele sociale ale întregii viziuni, efectele în planul educațional, în formarea tinerei generații, în asigurarea forțelor de muncă, influențarea mediului și altele.
Un plan atât de cuprinzător, susținut și de un plan de impact, nu ar mai permite nimănui sa îl duca în derizoriu sau să îl numească „shaorma”, iar guvernul s-ar putea mândri cu el și ar putea chiar să îi dea un nume.
----------------
*Planul Marshall fost conceput și lansat în 1947 de către economistul american George Marshall, pentru refacerea economiei europene, distrusă după cel de al Doilea Război Mondial. Țările Europei de Est, inclusiv România, au refuzat atunci să participe la Planul Marshall, cu rezultatele care se văd.