Liviu Zăgan e arhitect de meserie și a intrat în antreprenoriat în 2000 când a înființat CUMULUS Architecture, una dintre cele mai importante companii de proiectare din România.
Parcursul său antreprenorial, însă, s-a diversificat după ce ferma familiei a început să aibă nevoie de susținere. Aici și-a descoperit o nouă pasiune, agricultura de precizie, care i-a dat un nou impuls antreprenorial și a creat Holde Agri Invest, o companie care duce astăzi agribusinessul la un alt nivel.
Când a intrat în lumea afacerilor nici nu terminase facultatea. ”Era o perioadă în care începuse nebunia imobiliară”, își amintește el. Criza din 2008 a pus capăt brusc acestei vâltori, dar asta nu l-a împiedicat să-și continue dezvoltarea.
Prin 2010, socrul său îi cerea ajutorul să vândă cele 1.500 de tone de păstârnac cultivate pe terenul Cerealflor. Liviu nu doar că a reușit să le aducă în magazinele Mega Image, dar în următorii ani a livrat 6.000 de tone de legume cultivate pe cele 1.500 de hectare deținute de socrul său.
”N-aveam treabă cu agricultura. Sunt din București și nu știam nici care e diferența între porumb și grâu”, își amintește Liviu Zăgan, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Dar această provocare l-a făcut să se documenteze și să se perfecționeze în tot ce înseamnă sortare, ambalare, depozitare și multe altele.
”Și am ajuns să mai vin miercurea prin București”, își amintește el.
Astfel a început colaborarea cu oamenii alături de care astăzi conduce Holde Agri Invest, companie care în 2023 a raportat venituri de 97 milioane de lei, în ciuda crizei care a decimat spațiul agro din România.
”Și prin 2016, cunoscând deja domeniul și văzând că sunt oportunități, am zis că și partea asta de agri e un business și am început să discut cu diverși prieteni din zona de investiții financiare să vedem în ce măsură putem să strângem câțiva oameni să pună bani ca să investim în agricultură.
Și am pornit de la zero absolut. Practic, n-aveam nimic. Chiar țin minte că un domn foarte simpatic care n-a vrut să investească ne-a zis ”Ce știți voi de agricultură? Voi sunteți gulerele albe, vă apucați voi să știți cu pământul cu tractoare”.
Și ne-am apucat. Am fost câțiva inițiatori ai proiectului, după care s-au alăturat foarte mulți investitori. La început, prima rundă a fost de 5 milioane de euro.
După un an s-au tot pus bani. Am cumpărat în 2018 o fermă, am închis prima rundă de finanțare în 2019. Și prima fermă este cea din Roșiori, avea la momentul respectiv 2.300 de hectare. Și după aia, ușor, ușor și mai multe hectare. Mai multe societăți am cumpărat.
Compania s-a listat pe bursă în 2020. Am strâns până acum de la investitori 25 de milioane de euro.
În momentul ăsta lucrăm 17.000 de hectare pe patru județe, 5 ferme”, povestește Liviu Zăgan.
Compania are sediul central în București și este complet digitalizată pentru că, recunoaște Liviu, n-ai cum să urmărești totul fizic. De fapt, ceea ce face el acum ar fi fost imposibil de realizat acum 15 ani, dacă ne gândim la cum a evoluat tehnologia.
”Acum ai pe telefon tot, nu numai că știi unde sunt utilajele, dar s-a ajuns să știi câte îngrășăminte pune semănătoarea în pământ real-time, adică sunt distribuitoare cu senzori, tractoarele au computerele lor, e foarte automatizat”, explică el.
În ciuda faptului că ”scânteia” a fost aprinsă de o mică fermă de 1.500 de hectare, preferi agricultura la scară largă?
Noi în continuare ne dorim să creștem. Este singura soluție ca să ai costuri mai mici, având mult mai multe hectare aproape cu aceleași costuri directe. O firmă mare își permite să investească în tehnologie, își permite să angajeze oameni foarte buni pe fiecare ramură, să zic așa.
Fermierii tradiționali, ei trebuie să fie de toate, trebuie să fie agronomi și manageri. Trebuie să se ducă și la bancă să negocieze credit, trebuie să știe și cum funcționează tractorul și de ce s-a stricat și care e cea mai bună soluție, să repare. Trebuie să știe să vorbească și cu arendatorii, că închiriază practic pământ de la oameni. E foarte greu, mai ales în lumea modernă în care totul s-a împărțit așa în zeci de mii de bucățele și fiecare ajunge să fie specialist pe bucățica lui. Să fii fermier e foarte greu. Trebuie să fii specialist la toate și nu, nu ești, drept urmare ceva suferă.
Adică unii sunt buni agronomi și fac producții un pic mai mari, reușesc poate să compenseze sau nu un minus de pricepere pe alte zone de business.
Eu așa am văzut că poate să fie eficient. Există foarte multă discuție despre cine e fermierul și cum ar trebui să fie în viitor: mic, mare, tânăr, bătrân, blond, brunet ș.a.m.d. Toată lumea iubește fermierii mici și care produc hrană sănătoasă și gustul ăla românesc și nu știu ce alte chestii din astea foarte romantice.
Din păcate, realitatea nu e chiar așa. Fermierul ăla mic care dă cu toate substanțele ca să crească producția, uneori nici nu știe cu ce dă. Mie la piață mi se pare că e riscul mai mare decât la Lidl să iei legume. Eu am văzut asta pe pielea noastră. Când vindeam legume, repet, 6.000 de tone într-un an, nu ne cereau decât magazinele să facem testări.
Vii acolo cu niște buletine, te întreabă cu ce substanțe ai dat pe câmp ș.a.m.d. Sunt testări, mai multe laboratoare. E profesionist.
Fermierul mic trebuie să existe, clar. Nu sunt eu care să spună cum și care-i rețeta. Văd foarte multe provocări, foarte, foarte multe provocări. Cred că trebuie să existe și agricultura asta de tip industrial, deși a ajuns să aibă un o conotație peiorativă.
Numai că oamenii trebuie să mănânce și trebuie să mănânce toți. Și să produci hrana pentru tot pământul nu se poate cu fermele mici și care produc bio. E o carte foarte, foarte interesantă, care se cheamă ”Stăpânii hranei” și e scrisă de un italian (Stefano Liberti – n.ed) care s-a plimbat prin toată lumea.
Sunt patru subiecte pe care le-a studiat: producția de soia, tomate, carne de porc și producția de carne de ton roșie. Și autorului îi plăcea să vadă că se produce sustenabil, că există și fermierii mici, de familie. Asta se întâmpla chiar în China, producția asta de carne de porc. Era un fel de fermă în care îi țineau (pe porci n. red.) în câmp deschis și veneau oameni care lucrau așa un fel de part-time/ hobby, în fermă, ca să vadă și ei cum e și hărneau și animalele alea și după aia cumpărau carnea și totul era super sustenabil.
Dar fermele de genul acela produceau mai puțin de 1% din tot necesarul de carne porc în China.
Și se întreba: cum s-ar putea oare hrăni globul pământesc dacă am produce numai așa? Și-ar fi dorit, dar nu, nu o vedea ca pe o soluție. În orice caz, cred că și fermele mari pot să adopte, să zic practici bune, dacă te preocupi.
Acum avem tehnologie. Spre exemplu, sunt mașini de stropit cu chimicale care fac diferența între buruiană și planta de cultură și nu mai stropesc decât buruienile. Acesta este un exemplu legat de chimicale. În ceea ce privește îngrășămintele putem să raționalizăm. Adică nu se mai dă decât ce e necesar, nu se mai împrăștie așa cu îngrășăminte, care mai sunt și scumpe. De fapt, ce-l motivează pe fermierul mare să adopte tehnologiile astea este în primul rând profitul și nevoia de a consuma cât mai puțin, dar vin și cu o componentă de sustenabilitate foarte importantă. Deci zona asta de agricultură ”mare” cred că trebuie să coexiste cu fermierii mici nu se poate așa numai într-un fel. Și noi ne-am asumat partea asta.
Care sunt direcțiile de dezvoltare către care vă îndreptați la nivel de producție?
Facem grâu, rapiță, floarea soarelui, chestiile astea simple, să zic așa. Dar facem acum și ceva legume la Holde. Facem ”legume tehnice”, facem cartofi de chips anul ăsta pe vreo 80 de hectare.
Încercăm să luăm din piață, având irigații pe o parte din suprafața pe care lucrăm, încercăm și noi să ne ducem către ”high value crops”. Bineînțeles că și investești mult mai mult, dar și profitul este semnificativ mai mare și atunci e normal că încerci să optimizezi.
La grâu, spre exemplu, cheltuiești 1.000 de euro, să zic, 1.200 euro și încasezi 1.300, 1.400. La cartofi cheltuiești 5.000 și poți să încasezi și 8.000 sau 7.000 sau ceva de genul. Deci profitul este semnificativ mai mare, bineînțeles și cheltuiala și riscul, normal. Asta e, nu riști, nu câștigi. Deci facem și cartofi de chips, facem ceva sfeclă roșie pentru industrie și porumb zaharat, porumbul acela care se găsește în vid.
Cum a fost anul 2023 pentru voi?
Oribil. Am pierdut 3 milioane de euro.
A fost o combinație fatală de prețuri foarte mari. Noi avem ciclu de producție fix, adică: eu semăn grâu, spre exemplu, în octombrie și recoltez în iunie. Nu există altă variantă, adică e fix, fix. Ca să semăn trebuie să-mi aprovizionez semințe, îngrășăminte, că trebuie să le bag în pământ. Dacă nu le pun atunci, nu le mai pun. Și totul s-a dus pe fondul ăsta de COVID, după care a venit Ucraina. S-au dus prețurile și costurile la cer.
În toamna lui 2022 totul era foarte sus, erau și prețurile, dar nu vindeam atunci. Și erau și costurile și a trebuit să cumpărăm îngrășăminte, semințe, tot. Și le-am cumpărat scump, foarte scump, după care toate au scăzut până în vara lui 2023. E adevărat că și costurile, dar degeaba, că eu deja plătisem banii. Și prețurile ajunseseră aproape de nivelul istoric de cu 3-4 ani în urmă înainte și de COVID, adică ceva absolut îngrozitor.
A fost un context de piață ”șah-mat”, n-ai ce să faci. Asta e, pur și simplu, am marcat o pierdere uriașă. Noi și cu toți agricultorii. Păi nu ies acuma în stradă? Au dat ceva, niște ajutoare, dar e puțin. Toată lumea a pierdut bani. A fost un an foarte, foarte complicat.
Tot în cartea de care vă ziceam, ”Stăpânii hranei”, apropo de soia, e un capitol care se și cheamă ”Cazinoul de la Chicago” dar nu este vorba de cazino, ci este vorba de bursa de cereale de la Chicago, se cheamă Chicago Board Of Trade (CBOT) și care a fost făcută cu foarte mulți ani în urmă ca să alterneze diferențele de preț la cereale între momentul recoltei și restul anului, pentru că toată lumea în momentul recoltei vrea să vândă, era zăpăceală (vorbim de anii ’50-’60 ) și după aia nu mai avea nimeni să vândă și toată lumea cerea marfă. Atunci s-a făcut bursa și a funcționat foarte bine, a ”reglementat” piața. Acolo nu erau decât cei care aveau marfă și care voiau să cumpere marfă, deci era trading din ăsta de marfă fizică. Și prin anii 90 au permis și fondurilor să investească speculativ.
Sunt fonduri care ce fac? Ele cumpără de la mine grâu acum pe care nici măcar nu-l livrez, adică cumpără grâu forward pe care o să-l produc eu în iulie și n-au niciun fel de gând să-l încarce în camioane și să-l ducă în altă parte. Pur și simplu peste două luni de zile îl vând mai scump și fac hedging. Investiții financiare.
Sunt triliarde, se și migrează. Asta de fapt se întâmplă, în momentele de criză, se iese din equities.
Vând acțiuni la Apple, să zicem că nu mai cumpără nimeni iPhone, și se duc în commodites pentru că se gândesc că lumea grâu o să cumpere în continuare, că n-ai ce să faci, trebuie să mănânci. iPhone, mai aștepți.
Și sunt sume absolut fabuloase care distorsionează piețele. Sunt departamente întregi care lucrează cu instrumente financiare tip Put/Call, adică tu pariezi, practic. Eu dacă sunt producător, interesul meu este să fie prețul cât mai mare la grâu. Dacă eu sunt procesator, moară, interesul meu e să fie cât mai mic prețul.
Și-atunci eu pariez că o să scadă. Dacă o să crească, pierd pariul dar câștig bani din faptul că vând marfă mai scump. La morari e invers. Și atunci pe bursă să vând aceste instrumente financiare.
De asta ziceam că fiind fermier din ăsta tradițional e foarte greu. Oamenii doar stau și se uită: domnule, cât e grâul? vând? nu vând? mai țin într-un hambar?…
Ce poți face ca fermier în fața unor astfel de ani, ca 2023?
Îți asumi că sunt și ani grei.
Eu zic că fermierul n-are ce să facă, societatea în ansamblu are ce să facă, deci trebuie să intervină.
Industria de agricultură, cel puțin în Europa și în România, este semi-reglementată, deci noi primim niște subvenții, care e un venit fix și cumva ne țin așa pe aparate un pic. Adică ți se dau banii ăia și ok, tu mai faci un profit din variațiile astea, dar totuși venitul ăla este fix și cumva nici nu poți să câștigi mai mult, dar nici nu poți să pierzi prea mult. Sunt și situații în care pierzi foarte mult și atunci ar trebui să se intervină cu ajutoare suplimentare, evident. Că dacă îi lași pe fermieri să încerce să câștige banii ăștia în următorii ani s-ar putea să nu mai apuce.
Adică unii nu mai ajung să trăiască următorii 3 ani, 4 ani ca să-și recupereze banii, să facă profit. Deci intervenția societății trebuie să existe până la urmă.
De fapt, agricultura este, zic eu, strategică. Dacă fermierii îți ies în stradă, nu mai produc, nu mai au bani să cumperi îngrășăminte, avem o problemă. Nu mai zic de faptul că mâncarea este sănătoasă atâta timp cât agricultorii își permit să cumpere acele mașini fabuloase care stropesc doar buruiana și nu planta. E greu ca banii ăia să vină din Cosmos. Deci aici e o întreagă discuție. Agricultură și fermieri, societate, autorități, subvenții. E un joc foarte complex.
Și la ce te referi când spui intervenția societății?
Subvențiile, practic, sunt date de stat. Statul cine este? Noi toți, societatea. Și ce a decis statul în numele nostru, că i-am votat? I-am pus acolo în Parlament și oamenii au zis așa: dăm niște bani agricultorilor ca să avem mâncare pe masă în fiecare an.
Acum e greu ca lucrurile să fie perfecte. Subvențiile astea în primul rând că nu sunt românești, sunt bani europeni. Bun, noi suntem parte din Europa, deci noi contribuim la Uniunea Europeană cu bani foarte mulți. Și după aia se întorc pe diferite direcții. Una dintre direcții este subvenționarea agriculturii europene. Acuma ție-ți dau acei 180 euro, dar restul depinde de tine. Adică și tu poți să fii mai profitabil, mai puțin profitabil. Nu trebuie să te lași pe așa ideea, că-ți vin cei 200 de euro.
Dar vine Politica Agricolă Comună, că se discută acum, și zice ”lăsați 5% in teren liber, necultivat”.
Păi pentru mine reprezintă o cheltuială aia, suplimentar. Adică ok, înțeleg, se reface terenul, sunt avantaje, minunat, dar cine pe cine plătește chestia asta? Eu am aceeași subvenție, dar grâul săracul pe restul terenului n-o să facă producție mai mare.
Prețul pe piața mondială, care e o referință, da, n-a crescut, mai degrabă a scăzut și atunci eu ce să fac? Adică tu îmi ceri să fiu mai sănătos, să produc marfă mai bună și pe de altă parte nu mă plătește nimeni. Nu e în regulă. Și sunt sume, nu glumă.
Pe urmă, ”pe încă 5% puneți culturi fixatoare de azot, leguminoase”. Dar, statele sunt diferite. Una e agricultura în Danemarca și alta e agricultura în România. România are o suprafață foarte mare neirigată. Nu prea se potrivește nimic altceva decât mazăre să pui. Și toată România o să pună 5% mazăre. Deci o să avem la mazăre de nu știu ce o să facem cu ea. Acum chiar întrebăm, o s-o dăm gratis? Nu știu. 5% din suprafață e enorm. România are 10 milioane de hectare.
Alte state pot să pună și alte leguminoase. Spre exemplu, în Olanda, unde plouă suficient, se poate pune la neirigat fasole verde, care se vine cu bani foarte buni. Și au rezolvat și problema de reglementare. E vorba și de condițiile de climă. Adică sunt diferitele state, au diferit, au un specific.
Nu m-ar mira ca întrebarea de la Uniune să fi existat, dar din România să nu fi răspuns nimeni.
Că 5% din teren cu leguminoase e una, 5% din teren doar cu mazăre este complet alta. Nu știu dacă cineva s-a gândit și a făcut socoteala. O să vedem.
Și cum estimați că va fi 2024 și următorii ani?
De revenire. Adică e clar că balanța asta de costuri/prețuri și-a revenit, să zic într-o mare măsură. E volatilitate mare, sunt prețuri mici, sunt prețuri mari, nu e foarte clar, dar este mult mai bine decât în 2023.
Și mă gândesc că ușor-ușor, agricultura își va găsi calea. Societatea va face ceva la un moment dat, dacă fermierii nu vor mai putea produce și pâinea se va scumpi. Nu știu, nu sunt foarte optimist, dar mă gândesc că asta e, punem anii ăștia la pierdere și îi dăm înainte.
Revenind la Holde, care a fost strategia voastră și de ce ați ales să vă dezvoltați pe nuclee? – Roșiori de Vede (județul Teleorman), Frumușani (județul Călărași), Videle (județul Teleorman) și Conțești (județul Dâmbovița).
În România în momentul de față tot terenul este arendat. Nu mai poți să dorești să ai o suprafață de 17.000 de hectare compactă decât dacă o cumperi așa. Ceva făcut acum 20-30 de ani. S-au dus vremurile în care terenul era liber și nu lucra nimeni. A fost perioada asta. Le și vezi pe hartă, adică vezi ferme făcute în anii 90, sunt compacte. Pe urmă vezi ferme făcute în anii 2005, să zicem, care au suprafețe mari, dar nu mai sunt așa unite toate. Sunt suprafețe mari mai departe, la câțiva kilometri. Și sunt fermele cele mai ”tinere”. Au luat teren de pe la unii, de pe la alții, dar sunt destul de fragmentate, nici nu au avut timp. Compactarea terenului durează foarte mult. Avem o situație dezastruoasă din punctul ăsta de vedere, terenul este super fragmentat la nivel de proprietate.
Nimeni nu lucrează terenul pe care ori îl are în proprietate, ori l-a arendat, lucrează alt teren, sunt schimburi informale.
La registrul agricol primești o adeverință care spune că poți să lucrezi 1.000 de hectare. La APIA, unde se dau subvențiile, este un alt sistem. Digitizez pe hartă suprafețele pe care lucrezi. N-au nicio legătură cu suprafețele pe care le arendezi. Au oarecare legătură dacă le suprapui, mă rog, să zicem că lucrezi undeva în zona în care ai terenul și cumva compactările se fac așa, cu certuri, cu discuții, cu înțelegere.
De asta cumva noi am cumpărat societăți și am cumpărat pe unde am găsit, dar ori am cumpărat ferme mari, ori am cumpărat mai multe ferme în aceeași zonă, ca să le unim. Și dacă e o fermă imensă, de 20.000 de hectare sau, cum e Insula Mare, de 55.000 de hectare, ea trebuie împărțită ca să gestionezi.
E o provocare, dar într-un fel nevoia te învață. Acesta a fost și motivul pentru care noi ne-am dezvoltat foarte centralizat din punct de vedere management și foarte digitalizat, tehnologizat, pentru că neavând totul împreună, a trebuit să putem să inventăm soluții ca să gestionăm suprafețe răspândite în toată țara și ferme aflate la sute de kilometri. Și eu zic că a fost un lucru bun.
Ați ”inventat” soluții?
Noi am investit și în niște start-up-uri din zona asta de agri, unul din start-up-uri a făcut o soluție de farm management pe care o și folosim. Nu este neapărat o invenție, că sunt multe soluții de farm management, dar am făcut-o împreună cu ei. Au făcut-o pentru noi și am ajutat și noi cât am putut, și cu investiție de bani și cu investiții de timp și să zic indicații de cum ar fi mai bine pentru fermieri. Soluția se vinde și la alți fermieri, nu e doar pentru noi.
Și mai e un start-up care lucrează pe zona asta de colectare de date din teren. Deocamdată lucrează mai mult pe cultură în sere și inclusiv pozează plantele și văd evoluția lor și e o predicție și de producție și de boli și de tot felul. Și să vedem, încearcă să îl mute și pe zona de cultură mare.
Ce alte planuri mai aveți pentru Holde?
Să creștem și să devenim cea mai mare fermă din România, un fel de Number One, asta probabil în următorii 10 ani.
Acum noi aproape ne-am atins o țintă pe care ne-am propus-o în 2018. Am zis că am vrea să avem 20.000 de hectare, ceea ce presupune să fii în top 10 cei mai mari fermieri, și suntem deja, ne apropiem de asta cu 17.000 de hectare. Mai e puțin până la 20.000 și cumva ne-am reanalizat așa planurile și ne gândim că am putea să continuăm să creștem suprafața pentru că putem să o gestionăm și nu contează că sunt în Moldova sau în vestul țării ș.a.m.d. Deocamdată ele sunt ferme diferite, dar sunt în sudul României. Credem că merită să continuăm pe zona asta de teren în proprietate.
Vrem să dăm acces la investiție în teren în proprietate și celor mulți, să zic așa.
Noi acum am dat acces la investiția în agricultură tuturor fiind listați la bursă și ne gândim viitor, poate, să avem ca un fel de firmă separată care să aibă teren în proprietate și cine vrea să-și cumpere un hectar și în loc să-l cumpere – nici nu poate să-și cumpere un hectar, n-ai voie, firmele trebuie să îndeplinească niște criterii – să pună sume mai mici, mai mari în funcție de fiecare și să aibă așa un fel de siguranță că pământul oricum în principu nu prea dispare.
Investițiile în startup-uri de de agri-tehnologie pentru noi reprezintă o direcție importantă și suntem permanent în discuții cu diverse firme care vor lucreze pe zona asta.
Pe lângă agricultură, noi suntem o firmă de investiții. Agricultura deocamdată este indisponibilă. Noi am făcut-o disponibilă la nivelul nostru pentru ”retail”.
Dar există și ”investitori instituționali”, precum fondurile de pensii. Pentru ei, produsul ăsta din punct de vedere investițional ar fi foarte, foarte bun. Numai că nu se încurcă cu firme mici. Noi suntem mici pentru ei, încă, și dacă am crește suprafața și am avea și teren mult în de proprietate ș.a.m.d. ne-am apropia de ce-și doresc. Și e o direcție, e o țintă, pentru că e păcat, sunt bani, tot ai noștri, ai tuturor, sunt banii de pensie oamenilor și ar fi păcat să nu fie investiți și în agricultură. Deocamdată nu se poate. Nu există nicio firmă din agricultură în care să poată fondurile de pensii să investească.
Ce sfat ai avea pentru cineva care vrea să calce pe urmele tale?
Vorba lui Elon Musk, care a fost întrebat la un moment dat „ce sfat ați da unui tânăr antreprenor care vrea să-și facă o firmă? ”Don’ t do it”. Nu cred în „să calci pe urmele cuiva”, adică fiecare cred că trebuie să-și găsească propriul drum, cred că trebuie să încerce să fructifice oportunități. Oportunitățile vin și pleacă. Trenul nu sta în gară să te aștepte. Deci dacă simți că vrei și că poți, e bine să te urci în tren și să o iei în direcția în care merge trenul. Deci sunt varii feluri pe lumea asta în care oamenii au făcut lucruri importante.
Nu cred că noi am atins succesul, am avut o pierdere de trei milioane de euro. Să-i spui unui investitor că a pierdut trei milioane de euro este foarte greu.
Dar, din păcate, un business vine cu de toate, trebuie să ai foarte mulți nervi.
Sfatul ar fi să-și urmeze direcția.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech