Nu mai știu de câte ori au tot dezbătut parlamentarii noștri proiecte de lege pentru tăierea pensiilor speciale și le-au votat într-o veselie, parcă rugându-se de fiecare dată printre dinți: „Dă, Doamne, să nu fie constituțională!”.
Dumnezeu le-a ascultat ruga de fiecare dată, inclusiv zilele trecute. Faptul l-a înfuriat la maximum pe liderul PSD, care și-a încordat amenințător mușchii, anunțând soluții radicale: „Săptămâna viitoare vom convoca Parlamentul în sesiune extraordinară pentru a modifica Legea pensiilor speciale în acord cu obiecțiile CCR”. En garde!
En garde, numai că de joi, când rostea aceste vorbe, au trecut zile, nu ceasuri. Azi, când aștern aceste rânduri, e duminică, mâine începe respectiva săptămână „viitoare” și n-am auzit să fi convocat ceva președintele Camerei Deputaților. În loc să se ocupe de convocarea Parlamentului, s-a dus la piață, să vadă „cu ochii lui” dacă a scăzut prețul la cartofi.
A aflat că a scăzut. Punct ochit, punct lovit. Super!
Nu zic că-i rău să scadă prețul la cartofi, dar verificarea la tarabă o putea face oricine: secretara, un șef de cabinet, un consilier, orice funcționar și chiar șoferul domniei sale. Ba și orice telespectator se poate informa oricând, prin Internet, despre prețul la cartofi, dacă îl interesează. Dar convocarea parlamentarilor într-o sesiune extraordinară nu o pot face decât „președinții celor două Camere” (Constituția României, art. 66, al.3). Nimeni altcineva.
Iar președinții celor două camere nu lasă impresia că le-ar arde călcâiele să finalizeze odată legea care reglementează pensiile speciale.
În opinia mea, dacă domnul Ciolacu s-ar fi grăbit cu adevărat, ar fi cerut să fie convocată sesiunea extraordinară chiar joi, atunci când anunța public că o va convoca. Altfel, mă întreb, la ce a servit anunțul public făcut cu atât aplomb, dacă n-a fost urmat de nimic în următoarele ceasuri sau chiar zile?
Parcă-parcă o intuiție îmi spune că domnul Ciolacu își încordează mușchii, dar nu prea are chef să se grăbească. Așa cum, nici până azi, nu s-a grăbit nimeni cu tăierea pensiilor speciale, așa cum discutăm nu de săptămâni sau luni, ci de ani și cum am ajuns aici unde am ajuns. Adică încă mai discutăm și anunțăm că vom convoca, dar nu convocăm. Cel puțin până duminică seara când scriu aceste rânduri, nu s-a aflat că ar fi convocat cineva ceva.
Dacă faci convocarea luni sau marți, ca să vină parlamentarii miercuri sau joi, înseamnă că am pierdut fix o săptămână.
Contează câteva zile? Oho, contează al naibii: chiar domnia sa atenționa că mai avem doar o lună și, dacă la Bruxelles nu se află că legea e OK la București, vom pierde fondurile europene prevăzute în PNRR. Auzi, termenul fatal este o lună și noi am pierdut o săptămână! Au mai rămas trei săptămâni, în care trebuie formulate amendamentele, trebuie dezbătute, votate, trebuie așteptat în cazul când mai trimite cineva și noua lege, iarăși la CCR (domnul Drulă atâta așteaptă!) și trebuie promulgată legea.
În viziunea mea, timpul premierului este mai mult decât prețios. Iar când sunt în joc fondurile europene, pe care nu vrea să le piardă, apoi timpul devine chiar de neprețuit. Premierul ar trebui să fie de o mie de ori mai preocupat de convocarea sesiunii parlamentare decât de verificarea prețurilor la tarabă.
Nevăzând în presă că s-ar fi făcut convocarea, apare în mintea mea îngustă de simplu telespectator bănuiala că, dacă-i atât de urgentă verificarea prețului la cartofi, înseamnă că asta e prioritară, iar cealaltă poate să aștepte la rând.
Parcă văd cum iese legea, și de rândul acesta, tot neconstituțională, iar noi ne prezentăm la Bruxelles cu obișnuita explicație dâmbovițeană: am încercat, am depus eforturi, ne-am zbătut, ne-am smucit, ne-am străduit, dar n-a ieșit. Sorry și pardon.
Dacă în vinele președintelui PSD ar fi clocotit urgența reclamată de fondurile europene, ar fi convocat sesiunea chiar atunci, joi, indiferent că se apropie weekendul, că e zi lucrătoare sau nu, indiferent de orice, prioritatea fiind fondurile europene, nu etalarea propriului look, lângă taraba cu cartofi, ca să vadă electoratul cine reduce prețurile. Vineri sau sâmbătă dimineață ar fi putut începe lucrările sesiunii extraordinare.
Asta, dacă vrem să fim operativi. Dacă nu, atunci în modesta mea minte de telespectator încolțește bănuiala că nici domnul Marcel Ciolacu nu este prea entuziast, când se gândește că și-ar putea tăia propria pensie specială viitoare, plus cea a colegilor parlamentari, plus cele ale altor demnitari, plus, plus, plus. Nu și-i va pune pe toți în cap?
E drept că domnia sa a clamat pe toate canalele că „nu ne permitem să pierdem fonduri europene”, dar asemenea vorbe mari le-au rostit mai toți predecesorii domniei sale, sub o formă sau alta. Toți au pierdut fonduri europene cu grămada, pentru că aveau alte priorități, în mintea lor.
Nu era atunci PNRR, dar tot fonduri europene erau. Se puteau construi cu ele spitale, căi ferate, autostrada Pitești-Sibiu, autostrada Ploiești-Brașov, altă autostradă de la Târgu Mureș la Iași. Le-am pierdut, ca Haplea, tot strigând că nu ne permitem să le pierdem.
Contând totuși pe sesiunea extraordinară neconvocată încă, premierul a dat în Guvern ucazuri severe (tot joi): „Îi solicit ministrului Justiției ca până atunci (până începe sesiunea extraordinară – n.red.) să formuleze amendamentele la reglementările contestate de Curte cu privire la pensiile de serviciu ale magistraților”.
Zbârceala a taxat-o numaidecât ministrul Justiției, doamna Alina Gorghiu, care i-a cam dat peste nas șefului ei direct, premierul: „Este atributul Parlamentului să reexamineze legea în acord cu decizia CCR. Parlamentul are manifestarea de voinţă politică pentru îndeplinirea acestui obiectiv".
Dacă înțeleg bine, Parlamentul înseamnă ambele Camere, care au „manifestarea de voință politică” și deci care dispun elaborarea amendamentelor pe care le vor dezbate.
Dar timpul nu așteaptă așa că, până să fie convocate cele două Camere de către cei doi președinți, tot doamna Gorghiu îi explică premierului cui trebuie să-i ordone elaborarea amendamentelor: titularul reformei, conform PNRR, este Ministerul Muncii și deci acestuia îi revine problema, nu ministrului Justiției.
Totuși, lăsând de înțeles că Ministerul Muncii nu are expertiza necesară pentru formularea unor amendamente atât de delicate, doamna Gorghiu încheie într-un ton conciliant: „Ne manifestăm, însă, disponibilitatea de a sprijini cu expertiză Ministerul Muncii, cel care este titularul acestei reforme conform PNRR”.
Ce importanță au toate aceste amănunte? Influențează ele cumva definitivarea (constituțională) și aprobarea Legii privind pensiile speciale?
Cum să nu influențeze, când, din start, premierul dă ordine altcuiva decât cel indicat să le execute? Cum să îndrepți ceva, când nu știi cui să-i ceri îndreptarea?
Era firesc ca premierul, înainte de a da ordine în Guvern, să se fi consultat metodologic cu specialiști din domeniul dreptului, cunoscători ai procedurilor, experți în domeniu. Dar și mai firesc mi se pare că era să știe fără să se consulte cu nimeni: domnul Ciolacu este licențiat în drept, ca absolvent al Universității Ecologice din București, unde, conform propriului CV, a studiat următoarele discipline principale: „Drept civil, drept penal, drept bancar şi valutar, drept comercial, criminalistică, drept administrativ”.
Ca să vezi, atâtea drepturi a studiat domnul Ciolacu în tinerețea sa și acuma, la maturitate, nu știe cui să-i ceară un amendament la legea pensiilor speciale, pentru ca aceasta să devină constituțională și să nu mai tot fie respinsă la CCR.
Aș extrapola însă problema și pe un palier superior.
Nu numai domnul Ciolacu este licențiat în drept. Mulți parlamentari sunt la bază juriști, iar instituția are și consilieri, angajați pentru asistență juridică. Ei bine, mă întreb, cum se face că experții din Parlament n-au fost în stare să finalizeze o lege perfect constituțională pe care să nu o poată întoarce nici măcar cei din CCR? Oare nu-i descalifică asta pe juriștii primei instituții a țării?
Este atât de neimaginat o asemenea descalificare, încât pare mai credibilă o altă versiune, insinuantă, care nu umbrește expertiza juriștilor din Parlament, dar umbrește buna credință a unora. Căci apare inevitabil o întrebare incomodă: oare rolul specialiștilor era să găsească soluții pentru ca legea „să treacă”, sau, dimpotrivă, „să cadă”, ca neconstituțională?
Fiind vorba aici chiar de tăierea unor venituri ale celor care aprobă ca ele să fie tăiate, parcă aș zice că nu s-a născut încă omul care să-și taie, ca Haplea, tocmai creanga pe care stă.
Evident, îmi vine să suspectez două demersuri diferite. Unul e la CE, unde trebuie salvat PNRR, chiar și la mustață, iar al doilea e exact în zona noastră dâmbovițeană, unde căutăm soluții, ca să iasă bine și toată lumea să fie mulțumită.
Dă, Doamne, să greșesc. Dacă am greșit, îmi voi prezenta scuze la toată lumea, peste două-trei săptămâni, când amendamentele vor fi dezbătute și votate, iar legea va fi aprobată și promulgată.
Dar, dacă nu va fi așa, ci altfel, atunci cine se va scuza și cui?