MOTTO:
(constatare proprie)
„Șmecherii sunt totdeauna mai norocoși decât fraierii”
Se pare că, de când s-au rotit premierii, legea privind pensiile speciale a intrat în linie dreaptă. Mai cu picioru-n prag, mai cu sula-n coaste și impulsionat de la Bruxelles, proiectul de lege are deja avizul Comisiei de specialitate, iar luni urmează să intre în dezbaterea plenului comun al Camerei Deputaţilor şi Senatului.
În plus, noul premier Marcel Ciolacu, a declarat ferm, chiar la investirea sa ca prim ministru: „…vă anunț: susțin cu tărie eliminarea pensiilor speciale pentru parlamentari, este singura soluție pentru a avea legitimitate, pentru a tăia apoi toate pensiile speciale”.
Corect: cel care își taie mai întâi propriile privilegii are toată autoritatea morală să purceadă și la alte tăieri, în numele echității sociale, al dreptății și al principiului după care toți ar trebui să fim egali în fața legii.
Aș zice „Bravo, domnului Ciolacu, jos pălăria!”, dacă n-aș ști că acum vreo șapte ani tot domnia sa susținea cu tărie nu eliminarea respectivelor pensii speciale, ci legiferarea lor, fără altă justificare credibilă, decât numai aceea că șmecherii sunt totdeauna mai norocoși decât fraierii.
Citesc expunerea de motive la propunerea care încerca să introducă în lege, acum vreo șapte ani, pensiile speciale ale parlamentarilor. Adică făcea atunci ceea tot parlamentarii încearcă să desfacă acum. Iată un fragment:
„…(adoptarea pensiilor speciale) va contribui la creșterea calității și performanțele Parlamentului, prin profesionalizarea acestora ca urmare a creșterii atractivității și motivarea specialiștilor din diferite domenii atât din sectorul public cât și privat să candideze la alegerile parlamentare”.
E scris adânc, ar reflecta nea Nae Ipingescu. Pentru cine nu descifrează tainele scrisului adânc, îmi permit să tălmăcesc ideea ca s-o înțeleagă tot omul: dacă nu se aprobă propunerea legislativă de introducere a pensiilor speciale pentru parlamentari, atunci niciunui specialist serios nu-i va arde să candideze la alegeri și ne vom pomeni în viitoarele Parlamente numai cu neprofesioniști, pămpălăi și ageamii”.
Hai, că-i de râs! Parlamentul însuși, prin respectiva expunerea de motive semnată atunci de 256 de senatori și deputați, recunoaște că nu principiile politice sau dorința de a servi țara i-au îndemnat pe viitorii aleși să candideze și nu pentru așa ceva i-am votat noi pe ei, ci numai pentru propriul lor interes, de ordin strict pecuniar.
Iată dar motivul, pentru care au semnat atunci propunerea legislativă cei 256 de senatori și deputați, inclusiv – cine credeți? – inclusiv deputatul Marcel Ciolacu, cel aflat la poziția 75 din listă și care și-a ortografiat numele său, manu propria, astfel: CioLAcu コ MARCeL.
Cam așa am reconstituit prin tastatură, ortografierea respectivului nume, direct de pe lista semnatarilor. Cu majuscule alternând printre litere mici, iar, între nume și prenume, cu un semn neidentificat nicăieri în altă parte, decât numai în alfabetul budist katakana. De acolo am și extras semnul „コ” identificat „ko”. (v. Wikipedia).
Faptul mi s-a părut nostim și îl relatez ca atare, numai ca să stârnesc zâmbetul cititorului, nu pentru altceva. De altfel, nu pretind că ar fi relevant. Mai importantă mi se pare situația bizară a deputatului Ciolacu, care acum șapte ani semna cu tărie ceva împotriva căruia se îndreaptă astăzi, tot „cu tărie”. Și îmi pun, ca tot românul, clasica întrebare: când ne-a mințit domnul Ciolacu, acum șapte ani, sau acuma?
Asemenea întrebare nu poate fi ocolită, deși n-aș vrea să fie interpretate rândurile de față ca un fel de pledoarie împotriva prim ministrului. Dimpotrivă președintele PSD are calități pe care mulți nu le observau la dânsul, acum doi-trei ani. Este un tip versatil, cumpătat și mereu în căutarea unui echilibru. Nu se lansează la risc. Evită să intre în conflicte, dacă nu-l împing situațiile într-acolo. A știut, împreuna cu domnul Ciucă alături de domnii Kelemen Hunor și Varujan Pambaccian, să asigure stabilitatea guvernării, după ce au tulburat-o grav mai mulți premieri, la rând (Cîțu, Orban, Dăncilă, Tudose, Grideanu – ultimii cu concursul lui Dragnea).
Pentru toate acestea, dar și pentru altele, apreciez că domnul Ciolacu a meritat încrederea președintelui țării, când l-a nominalizat în fruntea Guvernului României. Și chiar am speranțe serioase în guvernul Ciolacu și în misiunea sa de a pregăti și organiza cel mai spectaculos an electoral din istoria țării.
Dar toate acestea nu mă împiedică să gândesc că, atât liderul PSD, cât și mulți din cei care au votat noul proiect de lege, și-au zis în gând, atunci când votau: „Dă, Doamne, să respingă asta CCR!”. Nu pot insinua mai mult, deși în adâncul gândirii mele există suspiciunea că noua lege e făcută cu skepsis, un blat cum se spune mai nou, anume ca să „cadă” cu brio la CCR, nu ca să „treacă”. Părerea mea!
N-o spun degeaba. Căci iată ce declara domnul Bejenariu, președintele comisiei care a avizat-o favorabil, ca un fel de confirmare a zicalei „gura păcătosului adevăr grăiește”:
„Mă gândesc că o să fie contestată la Curte sau în instanţă şi atunci vom vedea ce se va întâmpla. Din ceea ce ştiu eu, dacă acest lucru se va întâmpla, adică dacă va fi declarată neconstituţională a nu ştiu câta oară, sigur că vom găsi alte soluţii, de impozitare, de impozite mai mari, ceva se va întâmpla, adică nu rămâne cum e la momentul acesta".
Oare cui îi trimite mesaje domnul Bejenariu, când spune asemenea cuvinte? Oare nu colegilor domniei sale, cei care așteaptă de la el să lupte pentru salvarea privilegiilor obținute, nu pentru aruncarea lor la Recicle Bin?
Iar Bejenariu, cel care ar fi trebuit să asigure România că, în sfârșit, Legislativul a știut să elaboreze o variantă imbatabilă, în care are încredere totală și de nezdruncinat, își asigură colegii că este gata să găsească alte soluții, eventual soluția impozitării, dacă CCR o va respinge.
Când? Bineînțeles că la toamnă, atunci când atât Parlamentul, cât și Curtea se întorc din vacanță, n-ați înțeles?
Apropos, votarea asta, așa, pe ultimă sută de metri, nu vi se pare ca un fel de a câștiga timp și de a o tot lungi, căci fiecare an, fiecare lună, săptămână sau zi lungită înseamnă încă un ban în pușculița beneficiarilor de pensii speciale.
Și, în plus, parcă-parcă aș zice ca domnul Bejenariu se pregătește să se dea erou după ce Curtea ar respinge încă o dată legea, iar domnia sa va apărea victorios: nu v-am spus eu? N-am zis că o să căutăm alte soluții? Căutăm, nu ne lăsăm!
Mda. Respect legea, respect oamenii legii, sunt convins de valoarea statului de drept în societatea de astăzi, dar sunt nevoit să simt că undeva o rotiță este strâmbă. Chiar dacă funcționează, respectând legea ad litteram, calcă peste spiritul legii.
Să mă tai și n-am să cred că spiritul legii a fost acela de a le crea parlamentarilor cadrul necesar ca să-și voteze singuri propriile privilegii în neștire, să-și stabilească singuri ad libitum și fără limită cuantumul îndemnizațiilor și al altor venituri, plus numeroase privilegii, pornind de la bufetul cu meniuri ieftine, până la deplasările spre cele mai îndepărtate meridiane și paralele ale planetei.
Îmi permit să observ o contradicție între declarația liderului PSD, cum că „susține cu tărie eliminarea pensiilor speciale pentru parlamentari” și declarația pesedistului Eugen Bejenariu cum că, „dacă (legea n.red.) va fi declarată neconstituţională a nu ştiu câta oară, sigur că vom găsi alte soluţii”.
Aș zice că e o incompatibilitate gravă între a conta pe ceva, susținându-l cu tărie, și a te pregăti de alte soluții, întrucât nu contezi deloc pe ce contaseși. Nu vi se pare?
De aceea, nici nu mă aștept la altceva, decât la încă o posibilă respingere la CCR, cu atât mai mult, cu cât și magistrații CCR au pensii speciale, la care poate se și referea domnul Ciolacu, atunci când spunea despre eliminarea pensiilor speciale ale parlamentarilor, că „este singura soluție pentru a avea legitimitate, pentru a tăia apoi toate pensiile speciale”.
Știți ce înseamnă „toate”? Înseamnă inclusiv ale magistraților (tocmai declarați într-o grevă sui generis) și inclusiv ale judecătorilor Curții, ultimii de la care m-aș fi așteptat să-și tragă singuri un glonț în picior, doar așa, sa pară abnegați, nu de altceva!