Știrile despre avansurile sexuale făcute unor enoriașe de către un slujitor al altarului n-ar fi meritat a fi tratate decât ca simple fapte diverse, dacă ele ar afecta numai reputația făptuitorului și nu însăși sacrosanta instituție, pe care acesta a reprezentat-o.
Căci fapta nu pare una izolată, cum se zice, un caz dintr-un milion. Dacă privim în urmă, observăm că s-au mai văzut și altele, mai mult sau mai puțin asemănătoare, în general finalizate cu judecarea și uneori sancționarea făptuitorului, la mult timp după fapta acestuia.
Dar pentru ce ai sancționat făptuitorul, înlăturându-l de la altar, dacă n-ai tăiat răul de la rădăcină, dacă faptele se repetă iarăși și iarăși, mereu aceleași sau altele asemănătoare și nimeni nu reușește să le pună stavilă?
Parcă n-am auzit, din partea BOR, să fi pus rânduială severă, ceva anume ca să nu se mai repete asemenea situații, stânjenitoare pentru cler și foate incomode pentru instituția sacră, respectată cu încredere de creștini.
Evident, pentru fiecare faptă, luată izolat, vina este a făptuitorului. Dar cu privire la toate, câte au apărut repetat și mereu pe același fond al sexualității, parcă n-aș spune că însăși Biserica Ortodoxă Română ar fi în afară de orice învinuire.
Cazul îmi amintește de o cugetare a exilatului de pe insula Sfânta Elena, Napoleon Bonaparte, care-i dictase următoarele secretarului său Las Casas: „Dacă un soldat este egoist în loc să fie patriot, el este de vină. Dacă doi soldați sunt egoiști și nu luptă, vina este aproape numai a lor. Dar dacă toată trupa este egoistă și se codește să atace, atunci vina este a ofițerilor care au instruit-o și a generalului care o comandă”.
Cazurile multe și repetate cu prelați care agresează sexual enoriașele, care – alții – se agresează între ei, căzând în păcatul sodomiei, care – iarăși alții – nu se feresc de meteahna pedofiliei, și nici de săvârșirea violului, toate aceste cazuri, zic, lasă impresia că mai sunt și alții, încă neprinși, dar încărcați cu destule păcate de același fel.
Asemenea gând, cuibărit încet-încet în rândul credincioșilor, cei pentru care poate nimeni altul nu merită mai multă încredere și mai mult respect, decât sacerdotul, asemenea gând, zic, are darul de a zdrunciuna încrederea credinciosului în prelat.
Un proverb popular îndeamnă să asculți ce spune preotul, dar să nu faci ce face el. Nu este o gratuitate, este un crâmpei de înțelepciune populară, capabilă să vestejească exact ceea ce ar trebui respectat mai mult în imaginea unui preot: demnitatea misiunii sale.
Și cine altul ar trebui să vegheze la absoluta demnitate a preotului, decât numai însăși Biserica?
Gândind la rolul Bisericii în felul cum își formează propriii slujitori, am rămas mirat la prima reacție a domnului Vasile Bănescu, purtătorul de cuvând la Bisericii Ortodoxe Române, după anunțarea cazului Visarion Alexa,: „vă pot spune mai întâi că vestea este una absolut şocantă”.
Poate este șocantă pentru noi, credincioșii, dar pentru instituție este îngrijorătoare, domnule purtăror de cuvânt. Îngrijorătoare, pentru că nu este o simplă veste. Este încă una, după multe altele, care s-au tot petrecut în timp. Deci este alarmantă, aș zice chiar terifiantă: în interiorul singurei instituții sacrosante a creștinilor ortodocși, sălășuiește păcatul și nimeni nu lasă de înțeles că ar încerca să-l înlăture cumva.
Vișina de pe tort a așezat-o tot purtărorul de cuvânt Vasile Bănescu, pe care de altfel îl apreciez pentru retorica sa elevată și doctă, atunci când își expune ideile. Nu însă și în cazul de față, cu privire la care tot dânsul explică:
„Arhiepiscopia Bucureştilor va începe la rândul ei, (adică după cel al autorităților n. red.) o anchetă independentă. Dacă acuzaţiile aduse preotului menţionat vor fi confirmate de autorităţile judiciare, cazul său va fi judecat şi de autorităţile bisericeşti în cadrul Consistoriului Bisericesc”.
Nu-mi vine să cred că domnul Bănescu a rostit asemenea cuvinte: trebuie să înțeleg, oare, că instituția sacră se pune în coada celei laice și că autorităţile din cadrul Consistoriului Bisericesc se vor pune în mișcare numai dacă acuzațiile vor fi confirmate de autorităţile judiciare și numai în urma lor?
Stimate domnule Bănescu, nu sunt erudit în tematica scripturilor, ca domnia voastră, dar puținele mele cunoștințe despre dogma creștină mi se par suficiente ca să înțeleg că autoritatea bisericească are de judecat eventualul păcat al părintelui Visarion Alexa, în timp ce instanța laică supune judecății eventuala infracțiune.
Poți săvârși și păcate care nu sunt deloc infracțiuni, și invers.
Una are la bază Constituția și legislația subsecventă, cealaltă are canoanele și Sfânta Scriptură. Sunt lucruri deosebite.
De aceea, și durata judecății este normal să fie alta, pedepsele de asemena, dar și desfășurarea judecății. M-aș aștepta ca judecata bisericească să fie incomparabil mai operativă decât cea laică, pe care o respect, dar față de care tot nu-mi pot ascunde mirarea, când aud de procese care durează opt, zece sau chiar mai mulți ani.
Ce eficiență ar mai avea, domnule Vasile Bănescu, cercetarea din cadrul Consistoriului Bisericesc, dacă judecata din acest cadru se va desfășura abia după cea a autorităților judiciare, iar acestea s-ar pronunța după o jumătate de deceniu, sau chiar după unul întreg?
După părerea mea, acest mod de a pune problema subestimează autoritatea Bisericii și a celor judecate de aceasta. Cu atât mai mult, cu cât sunt multe situații când instanța nu condamnă fapta, dar legea sacră nu iartă păcatul.
Îmi permit să exemplific.
Dacă cercetarea va proba că persoana hărțuită, cea care se plânge că preotul ar fi mângâiat-o pe sâni și chiar că i-ar fi atins vaginul, își dăduse consimțământul pentru aceste manevre, atunci cel invinuit are toate șansele să scape în fața instanței. Consimțământul victimei exclude acuza de hărțuire.
Dacă despre o altă presupusă victimă, cea care se plânge că ar fost chiar violată, se va stabili că fapta s-a petrecut cu acordul ei, atunci iarăși instanța ar putea-o scoate din cauză: fapta acceptată de presupusa victimă nu mai este viol, în acest caz, iar preotul atat de vinovat de păcat în fața bisericii și a oamenilor devine nevinovat?
Poate instanța n-ar condamna faptul că așa zisa victimă și-a înregistrat propria conversație într-un aparat introdus în spațiul spovedaniei. Dar va fi cu siguranță păcat, și chiar unul grav, la judecata bisericească.
Se observă de la distanță că judecata instanței nu are nicio legătură cu cea duhovnicească și că a o pune pe una în coada celeilalte este o greșeală, care face dintr-un caz grav un simplu eveniment desuet.
Iar cazul mi se pare grav nu atât prin el însuși, cât prin mereu repetabilul scenariu, ba cu agresarea enoriașelor, ba cu păcatul sodomei, ba cu meteahna pedofiliei, ba cu ce o mai veni și față de care BOR nu pare să facă multe eforturi pentru ca asemenea orori să nu se mai repete.
Să fim înțeleși, faptele nu se petrec într-o primărie comunală oarecare. Se petrec în instituția de cea mai mare încredere a românilor, locul unde aceștia își spun păsul, cu capul ocrotit de patrafir – poate aceeași odăjdie pe sub care un alt preot se bucurase mai devreme de grațiile unei alte enoriașe, mângâindu-i delicat sânii.
O asemenea imagine ar putea provoca un sentiment de dezgust față de slujitorii celei mai respectabile instituții a țării, ceea ce nu avantajează deloc BOR.
V-ați gândit la acest posibil scenariu, domnule Vasile Bănescu, atunci când spuneați despre recentul caz, că va fi judecat de Constitoriul Bisericesc, numai după ce va fi confirmat, mai întâi, de autoritățile judiciare?
BOR are avantajul că poate cerceta și judeca după alte reguli decât instanța civilă, își poate permite să acționeze operativ, eficient, rapid și se poate constitui în exemplu, punându-se în fruntea altor foruri, nu în coada lor, dacă există voință.
Dacă nu există, restul nici nu mai contează.