Felul în care Australia a abordat cazul Djokovic arată că nu orice temă poate deveni sursă de polarizare socială și că binele comun ține în cea mai mare măsură de felul în care politicienii își extrag autoritatea din responsabilitate.
Pericolul era ca o chestiune care ține de lege și respectarea ei egală să fie confiscată și speculată, în așa fel încât să poată crea disensiuni și poziționări. Dar nu s-a ajuns acolo decât marginal, pentru că refuzul autorităților australiene de a-i permite lui Novak Djokovici să intre în țară nu are nicio legătură cu libertatea unuia sau altuia de a alege ceva pentru sine, ci cu responsabilitatea fiecăruia de a nu alege pentru ceilalți.
Djokovic, la fel ca oricine altcineva, are deplina libertate de a alege pentru propria persoană, fără ca asta să îi dea libertatea de a contesta principiile care țin de responsabilitatea colectivă. Adică orice aleg eu pentru mine nu trebuie să contravină normelor generale și în niciun caz nu trebuie să creeze privilegii, acolo unde a vorba de drepturi.
Una dintre cele mai bune definiții ale unui regim totalitar a dat-o psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, cu care am făcut câteva interviuri: o dictatură înlocuiește drepturile tuturor cu privilegiile unora. Așadar, complet pe dos față de acuzația care i se aduce Australiei, că a acționat despotic. Din contra, dacă autoritățile ar fi acordat un privilegiu personalizat, asta ar fi infirmat tocmai dreptul de a fi tratat în mod egal în fața legii, în numele binelui comun. Iar binele comun este în acest caz limitarea consecințelor dramatice ale unei pandemii din care nu se poate ieși individual, nici măcar la nivel la țară.
Miza era ca dezbaterea să rămână una despre lege, principii și responsabilitate colectivă și nu despre a te vaccina sau a nu te vaccina. Societățile mature politic (iar asta îi privește în mare măsură pe politicieni) au depășit, în proporție majoritară, o temă polarizantă și care le-ar fi ținut în loc. Vaccinarea este soluția colectivă pentru a depăși criza sanitară, asumată de autorități, care asigură tratamentul egal în fața legii, și atunci nu mai e nimic de dezbătut.
Dacă decidenții australieni ar fi acceptat o exceptare de la regulă, ar fi pus la îndoială tocmai regula.
O miză similară o are și Emmanuel Macron, în Franța, care tocmai a impus restricții severe nevaccinaților.
Nu, nu le ia nimeni libertatea de a refuza un vaccin, dar statul nu acordă privilegii acolo unde ar trebui să fie vorba despre drepturile tuturor. În mod paradoxal, dacă privim dinspre București, tocmai asta a fost rețeta câștigătoare a lui Macron, pe care mulți îl vedeau învins de extremiști, din cauza restricțiilor dure și a atitudinii nenegociabile față de nevaccinați, dar președintele conduce detașat în sondaje, cu câteva luni înaintea scrutinului prezidențial.
Nici în cazul Australiei, nici în cazul Franței, nu este vorba despre vaccin, ci despre legitimitatea politicienilor care conduc țara de a impune reguli și sancțiuni pentru nerespectarea acestora.
Asta lipsește cronic la București, unde președintele și Guvernul refuză să își îndeplinească atribuțiile și cedează în fața șantajului care vine de la un partid extremist, AUR, care, fără slăbiciunea instituțiilor, ar rămâne în minorat.
Unul dintre argumentele pe care le aduce Ivan Krastev, politolog bulgar, în sprijinul tezei că liderii populiști vor ieși învinși din pandemie e tocmai acela că fiecare cetățean poate să vadă în timp real ce fac guvernele altor state pentru cetățenii lor. Oamenii nu mai cad la fel de ușor în capcanele falselor teme și soluții, pentru că de data asta problema e globală și șarlateniile politice se văd la lumina zilei.