Cea care a tăiat mâinile CNTCDU în privința plagiatelor și a calității tezelor în cazul titlurilor de doctor deja acordate nu este ministrul Educației, Ligia Deca. Faptul a fost consumat, fără cine știe ce emoție publică, prin Decizia CCR nr 364/2022.
Tipic pentru România, el a fost deslușit cu adevărat abia când a ajuns sub reflectorul urii. Ura față de primul politician evident beneficiar și ura împotriva ministrului care nu a făcut decât să constate și să afirme inevitabilul.
Care inevitabil?
De la publicarea, în 24 august, a Deciziei 364, titlurile de doctor nu mai pot fi revocate pe cale administrativă, ca sancțiune administrativă.
Concret, CCR a declarat neconstituțional art.170 alin.(1) lit.b) din Legea educației naționale nr.1/2011, care permitea retragerea titlului de doctor de către Ministerul Educației pe motiv de standard de calitate sau etică profesională, în baza rapoartelor întocmite de CNATDCU sau alte instituții anume desemnate.
De ce ar fi neconstituțional, potrivit CCR?
Pentru că titlul de doctor este un act administrativ, iar actul administrativ nu poate fi revocat de autoritatea emitentă decât până intră în circuitul civil și produce efecte juridice. După ce a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, nu mai poate fi decât anulat de instanță.
Dar și instanța poate anula actul administrativ doar dacă este sesizată în termen de un an de la acordarea titlului și numai pe motive de legalitate: termene, calități oficiale, calificative, pe scurt pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale pentru atribuirea titlului.
Nici măcar instanța civilă nu poate stabili, potrivit CCR, dacă este sau nu vorba despre un plagiat sau dacă este o teză de calitate necorespunzătoare:
„nici instanța judecătorească nu are competența de a statua cu privire la fondul științific al tezei de doctorat elaborate (...). Astfel, anularea sau revocarea, după caz, a titlului de doctor/diplomei de doctor nu poate fi realizată pentru aceste aspecte, ci doar pentru aspecte ce țin de legalitatea desfășurării procedurii de conferire/atribuire, cu respectarea termenelor prevăzute de lege pentru anularea/revocarea acestora, precum și a condițiilor de legalitate în vigoare la momentul acordării lor”.
Ce poate împiedica totuși CNATCDU să reanalizeze teza pe fond, să arate ce e de arătat, chiar fără o finalitate juridică devenită imposibilă? Pe scurt, riscul penal.
CCR susține că „nicio altă comisie nu se poate transforma în cenzorul acesteia, astfel că nu poate să realizeze o reanalizare și o reapreciere a evaluării acesteia, să infirme constatările acesteia și să dea un verdict propriu”. Dacă o face, „creează un veritabil risc la adresa securității juridice”.
Așadar, „doctorul” cu teza reanalizată pe fond poate reclamă membrii CNATCDU pentru abuz în serviciu cu șanse foarte mari să câștige.
Că decizia CCR e corectă sau nu e o discuție depășită în acest moment. Ea există și își produce efectele. De menționat totuși că nu există opinii separate sau concurente.
Există vreo soluție legislativă care să o evite? Nu, cât timp CCR nu își schimbă practica.
Poate fi ignorată de instanță? Încălcarea deciziilor CCR nu mai reprezintă o abatere disciplinară distinctă, dar asta nu înseamnă că ele devin facultative. Încălcarea lor cu rea-credință sau gravă neglijență este pedepsită la fel ca încălcarea oricărei legi.
A circulat și inepția că ministrul și CNATCDU ar putea să se folosească de decizia CJUE care permite nerespectarea deciziilor CCR în cazul "riscului sistemic de impunitate". Nu suntem deloc în fața acestui risc pentru că decizia CCR se referă exclusiv la sancțiunea administrativă, nu la cea penală pentru plagiat.
Legea drepturilor de autor e intactă. Nimeni nu împiedică o victimă care a fost furată de un plagiator să sesizeze Parchetul pentru infracțiunea de plagiat cu toate consecințele legale pentru plagiator, inclusiv retragerea titlului desigur, dar pe cale penală, nu administrativă.
Atât doar că în niciunul dintre cazurile mari de plagiat victimele nu au depus plângere penală (în cazul acestei infracțiuni Parchetul nu se poate autosesiza). De aici a rezultat adevărata impunitate până acum și, probabil, de acum înainte.
De frică, din comoditate, pentru că pe propria căciulă e o muscă similară sau din orice alt motiv, până acum victimele au fost complicii plagiatorului.
Așadar, că dna Deca spunea sau nu la CNATCDU că este închisă calea administrativă sub sancțiunea abuzului în serviciu, realitatea nu se schimbă. Dacă era mai abilă politic, tăcea din gură ca să nu atragă potopul de ură, dar asta era singura diferență.
Au fost voci care au explicat încă din vară, în detaliu, efectele deciziei CCR. Chiar luna trecută, av. Elenina Nicuț le-a reluat într-un interviu acordat spotmedia.ro. Dar niciodată adevărul nu a reușit să strice o isterie bună.
Ca să nu mai spună cineva că nu a știut, în baza aceleiași decizii CCR, au șanse să–și recupereze în instanță titlul de doctor cei care au rămas fără el până acum, în frunte cu Victor Ponta. Așa cum se urlă acum la ministrul Deca, așa se va urla la instanța care ar lua o asemenea decizie.
De ce lucrurile nu sunt privite în față? În principal din motivul care a dus în derizoriu însuși subiectul plagiatului. Politizarea.
Tot ceea ce este instrumentalizat politic este pus într-o cheie derizorie, își pierde substanța și devine ținta mijloacelor de anihilare din lupta politică.
Dacă pentru public furtul prin plagiat contează, votul poate ține cont de anchetele jurnalistice care au existat și, cu siguranță, vor exista. Dar dincolo de o zonă ultraminoritară, subiectul nu există.
Și, chiar în această zonă, mă tem că el are mai puțin valoare principială și mai mult una de măciucă politică. Așa cum s-a întâmplat și cu justiția, și cu integritatea, reduse la „Jos PSD!” și „Dragnea la pușcărie!”.
Cât despre dna Deca, marele test nu este constatarea unei situații deja consumate, ci felul în care va gestiona conținutul Legilor Educației, a căror întârziere sper să fie motivată de cât mai atenta reanalizare și corectare a ororilor anterior propuse.