Ca orice creștin pravoslavnic, n-aș pune la îndoială sfintele canoane, dacă n-aș observa că și cele mai înalte fețe bisericești, chiar de acolo, de la locurile sacre ale Ierusalimului, simt uneori o oarecare șovăială.
Dacă n-ar fi așa, n-ar pregăti organizatorii de la Sfântul Mormânt un control atât de minuțios, aproape mai sever decât la aeroport. Controlul este încredințat la trei polițiști, de regulă un turc, un arab, iar al treila din partea statului Israel.
Aceștia au rolul de a-l percheziționa pe cel care va pătrunde în tainicul Mormânt și a se încredința că nu posedă asupra lui nicio sursă de foc. Ce altceva ar putea îndemna la o asemenea măsură de precauție decât nevoia de a le da celor din jur garanții avant la lettre că frauda este exclusă?
Iertați-mi comparația, însă îmi vine să fac o analogie între toată această tevatură privind primirea misteroasei Flăcări și preparativele iluzionistului care, înainte de a scoate iepurele din pălărie, agită mai întâi pălăria goală în fața celor prezenți, pentru ca ei să nu observe trucul.
Faptul că un patriarh intră la locul sacru astfel controlat și iese de acolo cu flacăra aprinsă vrea să sugereze că nu există altă explicație decât miracolul divin.
Ca bun credincios ce sunt, nu fac greșeala de a contesta cutumele și ritualurile Bisericii, dar nici nu pot să trec cu vedere peste nedumerirea scepticilor.
Văzând transportul luminii sfinte, de la Ierusalim spre București și spre alte capitale ortodoxe, iar de aici spre catedralele din județe și mai departe spre parohiile mari sau mici de peste tot, încep să socotesc ce uriașă cheltuială se pune astăzi în joc și cum trăiau predecesorii noștri acum nici o sută de ani, fără să plimbe focul cu aeroplanul.
Să fie oare la mijloc apetitul slujitorilor altarului pentru spectacole di granda, pentru etalarea odăjdiilor celor de înalt rang și pentru a se impune unii altora prin rolul pe care-l reprezintă în acest spectacol?
Nu este un secret faptul că serviciul divin a început să capete valențe curat scenice, mai ales de când Bisericile și-au făcut propriile lor canale de televiziune. Rămâne la latitudinea telespectatorului ca, așezat în fotoliul din „living”, să aleagă între un telejurnal, un serial turcesc, un show românesc sau o sfântă slujbă a liturghiei.
Am văzut deci live cum sosește avionul la București, cum coboară Lumina solemn, cum pleacă mai departe și cum o preiau creștinii în candelele lor și o duc acasă. Nimic nu este secret în această fază. Dar de la locul unde se preia ea la început, acolo la Sfânul Mormânt, nu televizează nimeni nimic. Contăm 100% pe obrazul turcului, pe probitatea arabului și incoruptibilul funcționar local. Ciudat.
Dar să mergem puțin pe fir în sus și de-a lungul istoriei. Surse din secolele V-VII amintesc de obiceiul aprinderii „Luminii de seară” în sâmbăta premergătoare Paștelui, fără să facă însă precizări cu privire la proveninența Luminii. Abia începând cu secolul IX, se vorbește mai mult decât despre o simplă binecuvântare a focului și anume „coborârea” flăcării, ca minune cerească.
Foarte vag scrie despre minune călugărul francez Bernard (sec IX), apoi mitropolitul Arefah al Cezareei din Pappadoccia (sec. X), iar mai târziu Papa Urban II (secolul XI). Cu toții au îndoieli cu privire la sursa focului sacru.
Poate merită citat un fragment din scrirea mitropolitului Arefah: „La slujba de dimineață din ajunul Paștelui, un înger coboară și aprinde candelele care atârnă deasupra Sfântului Mormânt. Patriarhul preia această flacără și o transferă episcopului, iar de aici mai departe, până la toți creștinii care pot avea astfel Focul Sfânt în casele lor”.
Se pare însă că mitropolitul n-a fost la fața locului, întrucât așa ceva ar fi fost element de senzație în scrierile lui. Îngerii sunt invizibili pentru noi, pământenii, iar dacă un pământean l-a văzut, faptul merita menționată ca o minune, poate la fel de senzațională ca preluarea focului divin.
Dar mitropolitul nu lasă de înțeles că ar fi fost impresionat sau șocat văzând ceea ce pământenilor nu le este sortit să vadă. Ce rezultă? Că n-a fost la fața locului și povestește ce a auzit de pe la alții, care au auzit la rândul lor de la cine știe cine.
Niciun cercetător serios nu pune bază pe o asemenea informație.
În opinia cercetătorului rus Igor Dobrokhotov, mitropolitul nu merită crezare, chiar dacă este de bună credință, atâta vreme cât povestește nu ce a văzut, ci ceea ce i s-a povestit.
Poate cel mai înfocat susținător al miracolului de la Sfântul Mormânt a fost papa Urban al II-lea, despre care am amintit și anterior, dar spusele sale stau și ele sub un mare semn al întrebării: papa era în plină campanie de pregătire a primei cruciade.
”Eliberarea Sfântului Mormânt” constituia principalul obiectiv al cruciadei. Așadar, papa vorbea mai curând pro domo, decât de nomine vero. În opinia istoricilor, nu este credibil.
În secolul XIX, cercetătorul rus (ortodox) Igor Uspenski aprecia, după mărturia unor contemporani, dar și după cercetarea unor scrieri mai vechi, că „preoțimea din Ierusalim știa că Lumina Sfântă este o înșelătorie”.
În aceeași perioadă, episcopul ortodox rus Porfirie a fost trimis de către autoritățile ruse la Ierusalim, în misiune oficială de cercetare bisericească. Impresiile lui din această călătorie au rămas consemnate într-o lucrare memorialistică, unde se referă și la „Lumina Sacră”, în următorul pasaj:
”…Un arhidiacon a intrat în altarul Mormântului atunci când, așa cum crede toată lumea, coboară focul sfânt. Dar a văzut consternat că focul a fost aprins de la o simplă candelă de icoană care nu se stinge niciodată, și astfel focul sfânt nu este o minune. El însuși mi-a relatat azi acest fapt”
Este clară intenția lui Porfirie de a demonta o fraudă grosolană, dar nici el n-a văzut cu ochii săi cele relatate. O spune clar: „așa cum crede toată lumea” sau „el însuși mi-a relatat azi acest fapt”. Dar, te întrebi, acest „el” a văzut cu ochii lui sau la rândul său a aflat de la o terță persoană un fel de secret al lui Polichinelle, ceva ce „crede” toată lumea?
Deficiența probelor istorice în acest domeniu stă în faptul că niciuna nu este perfect credibilă.
Au curs tone de cerneală pe tema „Luminii Sfinte” de la Ierusalim, unii autori apăsând pe „argumentul” tradiției, al canoanelor, al diverselor surse monahale de obicei insuficient motivate ca să fie convingătoare și a unor surse istorice aflate și ele adesea sub semnul întrebării.
Poate trebuie să facem deosebire între istorie și credință. Pentru istorici, contează faptele și probele, coroborate între ele. Pentru credință, contează simbolurile. Și poate niciun simbol nu este mai dominant în toate credințele și toate religiile decât flacăra.
Sunt tentat să cred că valoarea Flăcării Sacre adusă de la Ierusalim stă într-un simbol, nu într-un fapt istoric.
Scrierile religioase sunt pline de simboluri. Faptul că lumea a fost creată în șapte zile este contestat ca știință, dar tot știința sugerează o concordanță între etapele de creare a Universului după celebrul Big Bang și cele șapte zile ale creației biblice.
Potopul lui Noe reprezintă la rândul său simbolul dezastrelor la care din când în când este expusă omenirea, întreaga înțelepciune cuprinsă în Scrieri ne este transmisă prin simboluri și desigur Flacăra Sfântă își are simbolul ei, pe care cu siguranță teologii știu să-l explice. Din păcate, eu nu.
Probabil l-a înțeles poetul nostru FărăDePereche, atunci când a explicat ceea ce noi comentăm a fi simboluri: „credința zugrăvește icoanele în biserici”.
Numai credința știe să explice valențele focului sacru. Ori nu ni le-a explicat îndestul slujitorul altarului, ori nu le-am înțeles noi și ne-am pomenit cu toții căutând explicații în manualul de istorie.