Între ținuta elegantă cu cravată și cea cu blugi rupți sub genunchi

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Deși subiectul pare minor, în raport cu evenimentele politice sau cu amenințarea noului val 5, este greu să treci cu vederea o recentă apreciere a cunoscutei artiste Oana Pellea, despre ținuta spectatorilor la teatru: 

„Azi, în sală, la aplauze, am văzut doi domni în costum purtând cravată. Azi, în public, am văzut câteva doamne elegante, coafate, aranjate...”.

M-a șocat. Într-o sală întreagă, numai doi domni erau „la cravată”, numai câteva doamne erau elegante și aranjate! La teatru, nu altundeva! Teatrul ar trebui să impună rigoare, cel puțin pentru faptul că te transpune în lumea celor de pe scenă, de pe vremurile de baladă ale lui Caragiale, Moliere, Goldoni, Gogol, Schiller sau ale marelui Shakespeare.

Nu este o impietate să încerci trăirile clasicilor transpunându-te în lumea lor, în ținută blugi găuriți, geacă, hanorac, trening sau pijama – căci toate-s cam de pe-acolo?

Ele îmi trimit gândul departe în timp, undeva la vremea când ți se refuza intrarea în foaieurile Ateneului Român, dacă nu te aflai în ținută protocolară.

Ținuta „de oraș” nu mi se pare nici azi compatibilă cu superba sală construită în stil neoclasic, cu uriașa frescă din sala rondă și cu scena unde au evoluat monștrii sacri ai vremii: George Enescu, Alfred Alessandrescu, dar și americanul Yehudi Menuhin sau francezul Jaques Tibault.

Dacă de pe scena de atunci ar fi privit cineva spre sală cu curiozitatea de azi a doamnei Oana Pellea, fără îndoială ar fi văzut că toți domnii poartă cravată și toate doamnele sunt elegant coafate.

La Teatrul Național, la Opera Română, în alte săli de spectacol n-a existat niciodată triaj la intrare, dar nici nu-și permitea cineva să pășească înăuntru cu pantalonii necălcați, cu pantofii nevăxuiți sau în bluză sport. Ar fi fost un sacrilegiu.

Este normal să te întrebi: s-a deteriorat oare societatea evoluând într-o nouă paradigmă sau generația contemporană și nonconformistă își face o plăcere în a sfida instituția de cultură, glorificând pantalonii rupți în fund – pardon, la genunchi?

Intuiția îmi spune că schimbarea de paradigmă, într-o zonă atât de sensibilă cum este moda în țara noastră, nu s-a produs negreșit prin influențe americane, neconforme și libertine, apărute în ultimele decenii. Schimbarea s-a produs într-un context tragic, odată cu instalarea comuniștilor la putere.

Presa era invadată atunci de caricaturi ilustrându-i pe „burghezi”. Burghezul, reprezentat todeauna în costum și cu cravată sau papion, era simbolul răului, asimilat atunci cu lipitoarea, cea care suge numai sânge. Pe scurt, ținuta sobră era dușmanul fioros al clasei muncitoare. Deveneai suspect dacă te făceai elegant.

Poate veți râde, dar pe vremea Anei Pauker era periculos să porți pălărie. ”Sănătoasă” era șapca. Îmi aduc aminte cum, la Teatrul Național, un spectator se așezase la locul lui cu șapca pe cap. La intervenția plasatoarei, spectatorul refuza să ducă șapca la garderobă, cu motivația că riscă să i se fure.

Am fost martor la respectiva scenă și am gândit că spectatorul avea dreptate. În acele vremuri, dezavuarea comunistă a pălăriei a crescut brusc cererea la șepci, urmată de o gravă lipsă a acestui articol pe piață. Trei produse erau de negăsit: carne, brânză și șapcă.

Șapca devenise o raritate. Ca urmare, la sfârșitul anilor ’49, rafturile magazinelor  erau invadate cu pălării, în timp ce la șepci se declanșase o penurie de proporții.

Poate părea de necrezut, dar există exemple și mai ciudate. Cine citește volumul cu stenogramele de la ședințele Guvernului Sănătescu (cel instalat în august 1944) va găsi acolo următoarea intervenție a premierului (redau pe scurt, din memorie): „A fost la mine domnul George Enescu cu o solicitare pe care aș vrea ca noi, Guvernul, s-o aprobăm. Este vorba de instrumentiștii orchestrei simfonice care, cu ocazia bombardamentelor sau în alte împrejurări de război, și-au distrus sau pierdut ținuta de spectacol. Domnul Enescu a cerut un ajutor de 400 de lei, pentru fiecare membru al orchestrei. Vă propun să aprobăm”.

Majoritatea miniștrilor a fost de acord, dar a intervenit ministrul Comunicațiilor de atunci, Gheorghiu Dej. A vorbit cam așa (redau tot din memorie): „propun să aporbăm, dar 400 de lei este mult. O salopetă costă o sută. Ce, nu poți cânta la salopetă? Este chiar mai comodă decât un frac. Voi vorbi eu la croitoria atelierelor Grivița să le ia măsură instrumentiștilor și să le facă salopete la vreo 70-80 lei bucata”.

Pentru mine, ideea omului care merge la teatru în blugi sau în haine „de oraș” îmi sună cam cum ar fi să te duci la teatru în salopetă. Căci teatrul nu este ca o sală de conferință, un amfiteatru școlar, un cinematograf. Teatrul este o magie care creează o legătură nevăzută între cei de pe scenă și cei din sală.

Îmi permit să citez tot din spusele artistei Oana Pellea: "Teatrul, chiar locația, impune eleganță, respect. Este ceva deosebit, indiferent că participi la o piesă de teatru, la un concert, la un spectacol pentru copii. Este un loc magic, unde se îmbină eleganța vestimentară cu cea comportamentală și cu bucuria sufletului".

N-am nimic cu ținuta în blugi. Este chiar foarte confortabilă, perfectă în vacanță la munte, la discotecă, la clubul tinerilor, la concertele cu muzică rock, folk, techno, electro, house, track și câte or mai fi ele. 

Teatrul însă este altceva.  Este o expansiune a clasicului către zilele noastre. Teatrul te face să simți că asculți în direct sobrietatea lui Shakespeare, eleganța replicilor lui Molière sau prețiozitatea discretă a celor trei surori, creaţie a lui Cehov.

Nu vi se pare o incompatibilitate crasă între trăirea celor de pe scenă, care ne transmit mesajul unor monștri sacri ai lumii, și trăirea noastră, a celor așezați în templul sacru al Thaliei, cu pantalonii rupți mai sus de gleznă și mai jos de coapsă?


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇