Au murit 20 de oameni, după ce au luat foc în spitalul Matei Balș și, în afara unor consemnări în presă, nimeni nu mai vorbește despre asta.
Atâta vreme cât omul nu și-a pierdut capacitatea de a fi stupefiat de rău, de grotesc, umanitatea este prezervată și lucrurile încă mai pot fi reparate, scrie undeva Gabriel Liiceanu. Când însă răul nu ne mai șochează, abia atunci nu avem altceva de făcut decât să ne așteptăm rândul la dezastru.
A venit rândul unei femei din Constanța, care s-a aruncat la picioarele celor care trebuiau să o salveze, doar că nu aveau cu ce. Dar nici nu s-a ridicat vreunul dintre ei în picioare să spună tare că oamenii vor muri în incendii, dacă pompierii nu vor avea scară de intervenție rapidă și nici saltea gonflabilă.
Nu și-au dat demisia colectiv, pentru a denunța că nu își pot face meseria cum trebuie, pentru că nu au cu ce. Niciunul. Au privit de pe marginea profesiei cum locul de muncă li se degradează. Nu din rea-credință, nici din lene și din lașitate; acestea, dacă se găsesc, nu pot fi decât excepții și nu ar explica aneantizarea oricărei reacții.
Cele mai banale descrieri ale depresiei vorbesc despre incapacitatea omului de a mai face ceva. Să ridice de jos un pai pare o corvoadă colosală. Să vorbească unui altuia e ceva fenomenal de greu. Se simte hăituit, nimic din el nu mai are relevanță.
Extindeți această depresie la nivel colectiv, pentru că sunt traume nu numai colective, ci care se trasmit intergenerațional. Asta trebuie să se fi întâmplat cu pompierii de la Constanța care, deși știau că se duc cu mâinile goale la o intervenție, și-au pus uniforma și s-au dus.
E o pedeapsă sisifică, să împingi degeaba un bolovan în sus, doar pentru ca el să se prăbușească înapoi în vale. E aici o depreciere a utilității pe care fiecare dintre cei din echipa salvatorilor trebuie să o aibă.
I-a șocat căderea la picioarele lor a femeii care nu a vrut să ardă în casa unde se întorsese nu pentru un laptop, înțeleg, ci pentru fotografiile din laptop, fotografiile cu copilul ei, mort cu puțină vreme în urmă?
A demisionat coordonatorul lor? S-au deblocat astăzi urgent fonduri pentru dotarea secției? Nici vorbă. Doar s-a mutat o scară de intervenție dintr-un orășel de provincie, unde va fi dusă una dintr-un alt orășel.
Se va face o comisie. Și se va vorbi apăsat despre reformarea sistemului. Dar comisia nu va termina raportul asupra morții inutile a unui om care a vrut să scoată din foc tocmai memoria fiului sau îl va trimite în biroul greșit sau se vor schimba miniștrii și cei noi nu vor vrea să aibă de-a face cu o dare de seamă din fostul sistem.
Statul român se aruncă de la etajul VI în flăcări
După morții din spitalul de la Piatra Neamț, ministrul din epocă, Nelu Tătaru, a cerut un astfel de raport în secțiile COVID din țară. Au venit însă alegerile, Guvernul și-a schimbat componența, la portofoliul Sănătății s-a întors Vlad Voiculescu, căruia anomaliile din spitale nu aveau cum să îi fie străine, după Colectiv.
Apoi, a luat foc un salon din Balș, unde pacienți în stare gravă nu au avut nicio scăpare. Și mai grotesc, un pacient a fost găsit carbonizat la cinci ore după stingerea incendiului, umil, pe pardoseala unei băi. Între timp, politicienii cereau anchete și comisie.
Dar unde era comisia după Piatra Neamț? Consemnase morții și totul s-a reîntors în matca în care răul face parte din țară, ce folos să persistăm în memoria răului?
Cât privește raportul, el a intrat pe traiectoria odiseică a dosarelor românești. Mai întâi, spune surse administrative, el s-a aflat într-un sertar din Ministerul Sănătății, fără să ajungă la noul ministru. Mai apoi, a spus-o chiar ministrul, s-a dovedit, când a fost găsit, că e prost și că e nevoie de un altul.
Cauzele tragediilor de la Piatra Neamț și Balș sunt de găsit în felul în care a fost gestionată pandemia de COVID-19, de la dotarea spitalelor până la reguli și proceduri. O știe și ministrul Sănătății, o știe și președintele Klaus Iohannis, care propune, însă, în declarația săptămânală care a înlocuit conferința de presă, o narațiune alternativă: triumful vaccinării.
O vaccinare care ne-a învrăjbit prin inventarea românilor esențiali, cu acces privilegiat la imunizare, despre care nu știm cât de eficient se va încheia, dar pe triumful căreia se cațără deja toată lumea.
Ce a făcut președintele e un artificiu de comunicare: vorbește despre cealaltă găină din film, astfel încât să nu mai conteze povestea întreagă, ci decuparea unui element pe care oamenii să îl recunoască. Or, oamenii recunosc mai degrabă speranța - vaccinarea merge bine - decât frica - oamenii mor arși într-un spital central din București.
Nici eradicarea magică a pandemiei la București nu ar trebui să șteargă memoria celor care au murit în chinuri, acolo unde trebuiau să fie salvați.
Citește mai multe interviuri și comentarii semnate de Magda Grădinaru