Am avut parte să văd multe. Primul contact cu școala l-am simțit cu mult înainte de război, iar bacalaureatul l-am promovat în 1945, odată cu încheierea păcii. Nici în anii grei ai războiului, n-a îndrăznit nimeni să pună lacăt pe școală.
Următoarea generație, cea a fiicelor mele, a apucat școala comunistă. S-au modificat programele, s-au schimbat profesorii, s-a scos limba franceză și s-a introdus limba rusă, dar nici comuniștii n-au îndrăznit să închidă școlile nici măcar o zi.
Nepoții mei – altă generație – au învățat carte răspândiți pe trei continente. Niciunul dintre ei nu mi-a vorbit despre întreruperea cursurilor pentru ca profesorii să-și rezolve cine știe ce interes.
Iar strănepoatele au intrat și ele la școală: învață carte pe un al patrulea continent. Acolo au aflat din ziare ce se întâmplă într-o țară europeană unde profesorii s-au declarat în grevă sine die – ceva ca de Cartea Recordurilor.
Nici nu știu în ce fază ne găsim. Conform unor declarații guvernamentale, negocierile s-au încheiat. Potrivit unor lideri de sindicat, greva va continua marți. Conform președintelui Iohannis, „foarte mulţi dascăli, care oricum au considerat că deja este prea mult ce a fost, se vor întoarce pur şi simplu la şcoală şi bine fac”.
Conform părinților, mă îndoiesc că aceștia ar fi interesați să susțină ceva care prejudiciază cariera și întregul viitor al copiilor, doar ca să dea satisfacție unor lideri sindicali, care caută capital politic în rândul celor pe care-i reprezintă.
În opinia mea, niciun părinte care își iubește copiii și are mintea perfect responsabilă n-ar accepta, pentru nimic în lume, să pună în joc educația și viitorul celor pe care i-a născut și crescut.
M-am îndoit totdeauna de faptul că asociațiile de părinți ar putea susține sindicatele în acțiunea lor de oprire a procesului de învățământ. Și iată: aflu că președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți, Iulian Cristache, îi critica zilele trecute pe sindicaliști cu privire la felul cum au negociat defectuos interesele profesorilor.
Federația Națională a Asociațiilor de Părinți acuză liderii de sindicat că n-au știut să poarte negocieri inteligente, care să ducă la rezolvarea problemelor, preferând scandalul și blocarea învățământului.
Ceea ce susține această Federație nu seamănă deloc cu pretinsa susținere de care sindicatele pretind că s-ar bucura.
Îmi permit o întrebare elementară: oare în statutul de funcționare a organizațiilor de părinți sau celor de elevi se prevede ceva care le-ar îndreptăți pe acestea să susțină interesele unor terți?
Iar, dacă nu se prevede nimic, atunci pe ce bază (și din ale cui interese, nu-i așa?) intervin organizațiile de părinți și cele de elevi să-i apere pe dascăli, în cerințele lor pecuniare?
Întrebarea n-o pun degeaba. Căci, prin constituirea respectivelor organizații ca persoane juridice, instanța a aprobat implicit și statutele ce i s-au prezentat la dosar. Or, mă întreb, care judecător ar fi putut accepta ca organizații precum cea de părinți sau cea a elevilor să preia prerogative care aparțin exclusiv sindicatelor?
ASTĂZI PE SPOT:
Iar dacă asociațiile de elevi sau cele de părinți au intervenit într-un alt cadru decât cel al propriului statut, atunci invocarea lor în conflictul generat de sindicate constituie un abuz grosolan și, cel puțin sub acest aspect, nu merită luat în considerare.
Să fim înțeleși, sindicatele au tot dreptul să susțină interesele angajaților prin toate mijloacele legale, inclusiv prin grevă, dar mi-e teamă că protestele au ieșit din zona nemulțumirilor și au pășit în zona șantajului.
Căci nu asistăm doar la încetarea lucrului, specific acțiunilor greviste de protest. Asistăm la alegerea cu dibăcie șmecherească a unui moment când liderii protestului discută cu sula-n coaste, dacă-mi permiteți un termen nu prea academic.
Nu este ceva de genul: până la rezolvarea conflictului, noi nu muncim. Este de genul: dacă nu ne dați satisfacție, noi vom bloca anul școlar, vom lăsa toată generația fără diploma de bacalaureat, o privăm de dreptul de a se înscrie în facultăți și – vișina de pe tort – tineretul va fi și mai hotărât să-și continue învățătura oriunde în altă parte.
Din punctul meu de vedere, greva declanșată la sfârșit de mai și continuată în iunie (la momentul potrivit, nu-i așa?) are nu numai o puternică încărcătură emoțională, dar și intenții incorecte, vecine cu șantajul. Organizatorii pun în joc argumente care sugerează că este numai la mâna lor situația încheierii de an, a examenelor și bacalaureatului, a înscrierii în facultăți și (cel mai dureros pentru unii) soarta celor dornici să-și continue educația în alte școli europene.
Stăvilind formarea noii generații de intelectuali, tehnicieni, specialiști, creatori de tot felul, meniți să reprezinte România de mâine, sindicatele își exced cu mult rolul pentru care au fost create. Prin recenta ordonanță, Guvernul dovedește că a recunoscut subfinanțarea de până acum a profesorilor, a corectat-o dar există o limită dincolo de care orice efort financiar define nesustenabil.
România are deja experiența prevederilor nesustenabile în buget, nu merită să le experimenteze din nou. Despre sustenabilitate nu i-am auzit niciodată vorbind pe liderii sindicali. Ca și cum asta n-ar fi și problema lor, ca și cum n-ar fi și ei cetățeni români, ca și cum prețurile n-ar face parte tot din algoritmul economic al țării.
Chiar îmi pun o întrebare simplă: ce fel de oameni sunt liderii sindicali? Simpli purtători de cuvânt, fără nicio responsabilitate, în fața țării unde funcționează?
Mi se pare corectă poziția președintelui, care a mediat acest conflict, apreciind că „… se pune întrebarea cine negociază pentru dascăli, fiindcă liderii de sindicat tot vin şi tot pleacă, dar ei sunt doar un fel de interfaţă, cum sunteţi voi, media, Guvernul le spune ceva sau eu, ei se duc şi consultă oamenii”.
Se creează o asimetrie ciudată. Niciunul din ei nu pare să aibă putere de decizie, dar pretind (cu tupeu!) să aibă „parteneri” numai decidenți: premierul, șefii coaliției, chiar președintele țării, ca mediator.
Când prim-ministrul a fost zilele trecute nevoit să participe la un moment festiv de la Cluj și a împuternicit o delegație de miniștri să-l înlocuiască la negocieri, reprezentanții sindicatelor – cei fără putere de de decizie – s-au simțit ofensați.
Hai să facem, deci, un bilanț. Încheierea anului școlar este grav afectată, elevii sunt folosiți ca scut al sindicatelor împotriva Guvernului, activitatea Executivului a fost practic paralizată în aproape toată luna mai, rocada guvernamentală este și ea, pentru moment, compromisă, prestigiul învățământului românesc - și așa deficitar – a fost iarăși vestejit în fața lumii.
Și asta pentru ce? Pentru că sindicatele nu s-au priceput să ducă de la început negocieri inteligente cu Guvernul, mărginindu-se, cum spunem, la negocieri cu sula-n coaste.
Mă pun în pielea elevului care tocmai trebuie să susțină bacalaureatul, să intre la facultate și să pornească pe noul său drum în viață. Ce cale aș alege? Regret, este chiar dureros, dar aș alege exact ce au ales nepoții mei, inclusiv strănepoatele, cu toții răspândiți, cum spunem, pe trei continente.